Bug Jargal

Bug Jargal de Victor Hugo

I

…Venind rândul căpitanului Leopold d’Auverney, acesta deschise ochii mari și mărturisi acelor domni că adevărul adevărat era că nu știa nicio întâmplare din viața sa, care să prețuiască într-atâta, încât să le rețină atenția.

— Dar, căpitane, îi vorbi locotenentul Henri, se spune că totuși ați călătorit și că ați văzut lumea. Nu e adevărat că ați fost în Antile, în Africa și în Italia, în Spania?… Ah, căpitane, iată câinele dumneavoastră șchiop.

D’Auverney tresări, lăsă să-i cadă țigara de foi și se întoarse brusc spre intrarea cortului, în clipa în care un câine imens alergă spre el șchiopătând. Trecând, câinele stinse țigara căpitanului; acesta nici nu băgă de seamă. Câinele îi linse picioarele, dădu bucuros din coadă, lătră, se zbengui cât știa de frumos, după care se întinse lângă el. Căpitanul, emoționat, întristat, îl mângâia absent cu mâna stângă, desfăcându-și cu cealaltă cureaua caschetei și repeta din când în când: „În sfârșit, ai apărut, Rask! Ai apărut!” În cele din urmă, exclamă: „Dar cine te-a adus?”

— Cu îngăduința dumneavoastră, căpitane…

De câteva minute, sergentul Thadée ridicase pânza cortului și stătea în picioare, cu brațul drept înfășurat în redingotă, cu ochii în lacrimi, contemplând în tăcere încheierea odiseei. La urmă, îndrăzni să spună: „Cu îngăduința dumneavoastră, căpitane…” D’Auverney ridică privirile.

— Tu, Thad? Și cum dracului ai fost în stare?… Bietul câine! Îl credeam în tabăra englezilor. Unde ai izbutit să-l găsești?

— Slavă domnului! Sunt, căpitane, la fel de vesel ca domnul nepotul dumneavoastră când îl puneați să decline cornu-coarnă; cornu-al coarnei…

— Dar, spune-mi odată unde ai izbutit să-l găsești?

— Nu l-am găsit, căpitane; m-am cam dus să-l caut.

Căpitanul se ridică și întinse sergentului mâna, dar mâna sergentului rămase mai departe înfășurată în redingotă. Căpitanul nu luă seama la asta.

— Vedeți că… adică, de când s-a pierdut Rask ăsta, săracul, am priceput, cu îngăduința dumneavoastră, căpitane, că vă lipsea ceva. Ca să n-ascund nimica, îmi vine să cred că în seara în care n-a venit, ca de obicei, să-mpart rația de pâine cu el, n-a lipsit mult ca bătrânul Thad să-nceapă să se smiorcăie ca un plod. N-am făcut-o, slavă Domnului; n-am plâns decât de două ori în viață: întâia oară când… în ziua în care… Și sergentul își privi cu îngrijorare superiorul. A doua oară, când i-a dat prin minte nepricopsitului ăluia de Balthazar, caporalul dintr-a șaptea semibrigadă, să mă pună să curăț o legătură de ceapă.

— Pare-mi-se, Thadée, izbucni în râs Henri, că nu ne-ai spus cu ce prilej ai plâns întâia oară.

— Fără îndoială, bătrâne, când te-a îmbrățișat Latour-d’Auvergne, prim grenadier al Franței? întrebă cu dragoste căpitanul, mângâind câinele mai departe.

— Nu, căpitane, dacă sergentul Thadée a putut plânge, asta nu s-a putut întâmpla, cred că sunteți de părerea mea, decât în ziua în care a strigat foc! asupra lui Bug-Jargal, numit și Pierrot.

Un nor trecu peste chipul lui d’Auverney. Se apropie iute de sergent și voi să-i strângă mâna; dar, în ciuda acestui exces de cinstire, bătrânul Thadée o ținu mai departe ascunsă sub mantie.

— Da, căpitane, continuă Thadée, dându-se înapoi cu câțiva pași, pe când dʼAuverney își ațintea asupra lui privirile pline de o expresie penibilă; da, am plâns cu prilejul acela; și, pe cinstea mea dacă nu era vrednic de asta! Era negru, e adevărat, dar și pulberea tunului tot neagră este și… și…

Bunul sergent ar fi dorit să încheie victorios bizara sa comparație. Se poate să fi existat ceva adevărat în această apropiere ce părea să aibă preț în gândirea sa, dar se strădui în van să îi dea o formă și, ca să spunem așa, după ce își atacă ideea în mai multe rânduri și din toate pozițiile, așa cum face un general ce nu izbutește să cucerească o cetate, ridică, pe neașteptate asediul și urmă fără să se sinchisească de zâmbetul tinerilor ofițeri ce îl ascultau.

— Spuneți, căpitane, vă mai amintiți de păcătosul ăla de negru, cum a venit, abia trăgându-și sufletul, tocmai în clipa în care fuseseră aduși cei zece camarazi ai lui? Trebuise să-i legăm… Eu comandam. Și îi dezlegă el însuși, ca să le ia locul, deși ei nu voiau; dar nu s-a lăsat. Ah! Ce mai om! Solid ca Gibraltarul! Și, ce spuneți căpitane, cum stătea acolo, ca și când l-aș fi poftit la dans; și câinele lui, Rask ăsta, care a-nțeles ce urma să-i facem și mi-a sărit în piept…

— Thad, de obicei nu lași să treacă partea asta din poveste fără să-l mângâi pe Rask; ia te uită cum te privește!

— Aveți dreptate, spuse Thadée stânjenit; se uită la mine, săracul Rask, dar… Bătrâna Malagrida-mi zicea că poartă ghinion să mângâi cu mâna stângă.

— Și de ce nu-l mângâi cu dreapta? îl întrebă d’Auverney surprins, băgând de seamă pentru întâia oară mâna înfășurată în redingotă și paloarea de pe chipul lui Thad. Tulburarea sergentului păru să sporească.

— Cu îngăduința dumneavoastră, căpitane, eu… Câine șchiop aveți; mă tem c-o s-aveți și sergent ciung.

Căpitanul sări ca ars de pe scaun.

— Cum? Ce? Ce spui, bătrânul meu Thadée? Ciung!… Arată-mi mâna. Ciung, Doamne, Dumnezeule!

D’Auverney tremura; sergentul își dădu binișor la o parte mantaua și înfățișă privirilor superiorului său brațul legat cu o batistă însângerată.

— Doamne, Doamne! șopti căpitanul dezlegând pânza încetișor. Dar spune-mi, bătrâne, cum…

— Ei, simplu. V-am mai spus că băgasem de seamă necazul dumneavoastră de când ni-l luaseră ticăloșii de englezi pe Rask, dogul lui Bug… Mi-a fost de ajuns. Azi am hotărât să-l aduc înapoi, chiar și cu prețul vieții, iac-așa, ca să pot cina cu poftă. D-aia, după ce i-am lăsat vorbă lui Mathelet, ordonanței dumneavoastră, să vă perie bine uniforma de câmp, că mâine luptăm, am șters-o pe nevăzutelea din tabără, înarmat numai cu sabia, și am luat-o peste garduri, ca s-ajung mai degrabă în tabăra englezilor. Nici n-atinsesem primele linii de apărare, când, cu îngăduința dumneavoastră, căpitane, am zărit într-o pădurice de pe stânga o ceată de ostași roșii. Am înaintat să adulmec ce făceau și, cum nu luau seama la mine, l-am văzut pe Rask, în mijlocul lor, legat de un copac, pe când doi milorzi, goi ca niște păgâni, până-aicișa, își tot cărau la pumni de sunau ca toba mare a unei semibrigăzi. Erau doi englezi particulari care, dacă nu vă supărați, se băteau în duel pentru câinele dumneavoastră. Numai că Rask m-a zărit, li s-a smucit odată din zgardă că i s-a rupt lațul și m-am pomenit cu șmecherul pe urmele mele. Înțelegeți că ceilalți din șleahtă nu s-au lăsat mai prejos. Mă năpustesc asupra pădurii. Rask mă urmărește. Primele gloanțe îmi șuieră pe la urechi. Rask lătra: din fericire nu-l puteau auzi din pricina strigătelor lor – câine francez, câine francez! Ca și cum câinele dumneavoastră n-ar fi un câine bun și voinic din San-Domingo. Dar, ce contează! Străbat lăstărișul și tocmai mă găteam să ies din el, când doi roșii se proțăpesc în fața mea. Scap de unul cu ajutorul sabiei, și așa m-aș fi descotorosit și de celălalt dacă n-avea pistolul încărcat… Asta-i cu brațul drept. Nu face nimic! Câinele francez i-a sărit la beregată, ca și când l-ar fi cunoscut de mult; englezul a căzut sugrumat, că, pe cinstea mea, a fost o îmbrățișare cam tare… Păi, dar de ce se încăpățâna dracul ăla și se ținea de capul meu, ca săracul de seminarist? Ei, și iată-i și pe Thad și pe Rask din nou în tabără. Nu-mi pare rău decât că n-a vrut bunul Dumnezeu să-mi dăruie asta mâine, în luptă. Asta e!

Chipul bătrânului sergent se înnegrise la gândul că nu fusese rănit în plină bătălie.

— Thadée!… strigă căpitanul pe un ton iritat. Apoi adăugă mai blând: Cum poți fi atât de nebun ca să te expui în halul ăsta pentru un câine?…

— N-a fost pentru un câine, căpitane; era pentru Rask.

Trăsăturile lui d’Auverney se înseninară iar.

Sergentul continuă:

— Pentru Rask, dogul lui Bug…

— Destul! Destul! Bătrânul meu Thad, strigă căpitanul, acoperindu-și ochii cu mâinile. Hai, sprijină-te de mine, adăugă după o scurtă tăcere, să mergem la ambulanță.

Thadée îl urmă după ce rezistă cât se cuvenea respectului datorat. Câinele ce, în timpul acestei scene, rosese cu mare plăcere frumoasa blană de urs a stăpânului său, se ridică, luându-se după ei.