Han din Islanda

Han din Islanda de Victor Hugo

I

Nu mă pot dumiri, spunea regele Cornu,

Cine naiba o fi; să așteptam;

Căci nimic bun nu ne-a venit vreodată de-acolo.

GENERALUL H. Revolta iadului

L-ai văzut? Cine l-a văzut? — Eu nu.

— Cine atunci? — Habar n-am.

STERNE, Tristram Shandy

— Vezi unde duce dragostea, vecine Niels? Biata Guth Stersen nu ar zăcea acum aci, pe lespedea neagră, ca o stea de mare uitată de valuri, dacă i-ar fi stat gândul numai la reparatul bărcii sau la cârpitul plaselor tatălui ei, bătrânul nostru prieten. Sfântul Uzuf, pescarul, să-i aline durerea!

— Și nici logodnicul ei, îngână o voce ascuțită și tremurată, Gill Stadt, băiatul ăsta frumos pe care-l vedeți întins alături de ea, nu s-ar afla acum aci dacă, în loc să-i caute-n coarne lui Guth și să umble după câștig în blestematele alea de mine din Roeraas, și-ar fi petrecut tinerețea legănându-l pe frăține-su cel mic, în copaia agățată de grinzile afumate ale colibei sale.

— S-a zis cu ținerea dumitale de minte, mătușă Olly, răspunse vecinul Niels, cel căruia i se vorbise; Gill n-a avut niciun frate, și durerea bietei văduve Stadt trebuie să fie cu atât mai amară, căci coliba îi e acum pustie de-a binelea; iar de va ridica ochii către cer ca să-și mai aline jalea, va da doar de tavanul bătrânesc, de unde mai atârnă leagănul gol al pruncului ei, ajuns flăcău și dus acum din astă lume.

— Vai de biata mamă! reluă bătrâna Olly, căci în ce-l privește pe tânăr, e numai vina lui; ce-a cătat să se facă miner la Roeraas?

— Așa-i, spuse Niels, blestematele alea de mine ne mănâncă un om de fiecare ascalin de aramă pe care ni-l dau. Ce zici, cumetre Braal?

— Minerii sunt toți niște smintiți, îi răspunse pescarul. Dacă vrea să trăiască, peștele nu trebuie să iasă din apă și nici omul să se vâre sub pământ.

— Și totuși, se împotrivi un tânăr din mulțime, Gill Stadt nu avea încotro: a fost nevoit să lucreze în mină ca să-și poată duce acasă logodnica.

— Nu trebuie să-ți pui niciodată viața în joc, îl întrerupse Olly, pentru o dragoste care nici nu face cât ea și nici nu o umple. Halal așternut de nuntă i-a pregătit Gill iubitei lui!

— Vrei să spui că fata s-a înecat de durere aflând de moartea tânărului? întrebă un gură-cască.

— Aiurea! exclamă cu glas răsunător un militar ce-și croise drum prin mulțime, o știu eu pe fată; era într-adevăr logodită cu un tânăr miner care de curând a fost zdrobit de o stâncă în galeriile subterane de la Storwaadsgrube, lângă Roeraas; dar mai era și ibovnica unui camarad de-al meu; alaltăieri a vrut să se strecoare la Munckholm ca să serbeze cu iubitul ei moartea logodnicului; barca s-a lovit de o stâncă, s-a răsturnat, și fata s-a înecat.

Se ridicară atunci mai multe glasuri deodată:

— Cu neputință, jupâne soldat! țipau bătrânele.

Tinerele amuțiseră, iar vecinul Niels îi aminti răutăcios pescarului Braal vorbele lui de adineauri: vezi unde duce dragostea!

Văzând împotrivirea muierilor, militarului îi cam sărise muștarul și le ocărâse, numindu-le cotoroanțe din peștera de la Quiragoth, ocară pe care ele nu erau dispuse s-o îndure în tăcere, când, deodată, se auzi o voce ascuțită și poruncitoare care striga: Gura, gura, palavragioaicelor curmând astfel gâlceavă. Toți amuțiră, așa cum își încetează găinile larma când țipă cocoșul.

Dar, înainte de a merge mai departe, s-ar cuveni poate să descriem locul în care se petrecea scena; era – cititorul a și ghicit, fără îndoială – una din acele clădiri lugubre pe care mila publică și prevederea socială o hărăzesc cadavrelor necunoscute, ultimul adăpost al morților care, cei mai mulți, au trăit o viață amară; unde se adună trecătorul nepăsător, observatorul morocănos sau binevoitor, adesea prieteni sau rude înlăcrimate, cărora o lungă îngrijorare nu le-a mai lăsat decât o jalnică speranță. În vremurile acelea, depărtate de zilele noastre, și prin meleagurile puțin civilizate în care mi-am dus cititorul, nu-i venise nimănui în gând, ca în orașele noastre de noroi și aur, să transforme aceste depozite în monumente totodată sinistre și elegante. Lumina zilei nu pătrundea prin vreo deschizătură meșteșugită, de-a lungul unei bolți artistic sculptate, până la acele paturi unde oamenii par a fi voit să lase morților câteva din comoditățile vieții și unde perna pare pusă pentru somn. Dacă se întredeschidea ușa paznicului, ochiul, obosit de cadavre goale și hidoase, nu avea, ca azi, plăcerea de a se odihni pe mobile elegante și copii veseli. Moartea domnea acolo în toată urâțenia și scârboșenia ei, și nimeni nu se încumetase încă să-i împodobească cu ciucurei și panglicuțe scheletul descărnat.

Sala în care se aflau interlocutorii noștri era spațioasă și întunecată, ceea ce o făcea să pară și mai mare; lumina zilei se furișa doar prin ușa pătrată și joasă care dădea spre portul Drontheim și printr-un luminator grosolan tăiat în tavan, prin care, după anotimp, odată cu luciri albe și stinse, cădeau ploaia, grindina sau zăpada peste cadavrele culcate chiar dedesubt. Sala era împărțită de-a curmezișul de o balustradă de fier nu prea înaltă. Publicul avea acces în jumătatea din față prin ușa pătrată; într-a doua jumătate se vedeau șase lespezi lunguiețe de granit negru, așezate una lângă alta. Paznicul și ajutorul său, care locuiau în încăperile din spate ale edificiului învecinat cu marea, puteau intra în ambele secții prin câte o ușă laterală, mai mică. Minerul și logodnica sa ocupau două din paturile de granit; trupul fetei părea intrat în descompunere, căci începuseră să apară pete vineții pe membre de-a lungul vinelor. Trăsăturile lui Gill păreau aspre, întunecate, dar cadavrul era atât de mutilat, încât nu-ți puteai da seama dacă fusese chiar așa de frumos cum spunea bătrâna Olly.

Discuția pe care ne-am străduit s-o redăm cu fidelitate se pornise în fața acestor resturi desfigurate, în mijlocul unei mulțimi mute.

Un bărbat înalt, uscățiv și înaintat în vârstă, așezat cu brațele încrucișate și capul plecat pe rămășițele unui scaun, în colțul cel mai întunecat al sălii, păruse a nu se sinchisi de vorbele schimbate până ce se sculă deodată strigând:

— Gura, gura, palavragioaicelor! și-l apucă pe soldat de braț.

Lumea tăcu; soldatul se întoarse și izbucni într-un hohot de râs când își văzu ciudatul interlocutor, fața albă, părul rar și murdar, degetele prelungi și îmbrăcămintea de piele de ren a acestuia, îi justificau pe deplin ilaritatea. Un murmur se ridică atunci printre femeile amuțite o clipă:

— Este paznicul Spladgestului[1].

— Portarul blestemat al morților!

— Diabolicul Spiagudry!

— Vrăjitorul blestemat…

— Gura, palavragioaicelor, gura! Dacă azi e zi de sabat, cărați-vă înapoi la măturile voastre; altminteri au să plece singure prin văzduh. Dați-i pace acestui respectabil moștenitor al războinicului zeu Thor.

Și Spiagudry, străduindu-se să zâmbească îmbietor, i se adresă soldatului.

— Spuneai, viteazule, că această netrebnică muiere…

— Ticălosul! șopti Oliv; suntem pentru el doar niște netrebnice muieri, pentru că nu capătă pe un trup de-al nostru, dacă-i încape în gheare, decât treizeci de ascalini, dar patruzeci pentru un pârlit de leș bărbătesc.

— Gura, babelor, repetă Spiagudry; zău așa, aceste fiice ale diavolului sunt ca ceaunele lor; când se încălzesc trebuie să cânte. Ia spune-mi, viteazule prinț al spadei, crezi că iubitul acestei Guth, camaradul tău, se va omorî de durere că a pierdut-o?…