Rinul

Rinul de Victor Hugo

Scrisori către un prieten

PREFAȚA

Acum câțiva ani, un scriitor, cel care a scris aceste rânduri, călătorea fără să aibă alt țel decât să vadă copacii și cerul, două lucruri care la Paris aproape că nu se mai pot vedea. Era singurul lui scop, așa cum vor observa cititorii ce vor binevoi să răsfoiască paginile cărții. Și tot mergând înainte, aproape la întâmplare, a ajuns pe malurile Rinului.

Întâlnirea cu acest mare fluviu a determinat ceea ce niciun alt incident din călătorie nu-i inspirase până în acea clipă, dorința de a vedea și de a observa într-un scop determinat. Ea a fixat mersul rătăcitor al ideilor, a imprimat o semnificație precisă excursiei sale, la început capricioasă, și a dat un miez studiilor întreprinse, într-un cuvânt, l-a făcut să treacă de la visare la gândire.

Rinul este un fluviu despre care toată lumea vorbește și pe care nimeni nu-l cercetează, pe care toată lumea îl vizitează și pe care nimeni nu-l cunoaște, pe care-l vezi în treacăt și pe care-l uiți în fugă, peste care toate privirile trec ușor și pe care nicio minte nu-l aprofundează. Și totuși, ruinele lui stimulează imaginațiile elevate, destinul lui preocupă mințile serioase; și acest minunat fluviu lasă ochiului de poet, ca și ochiului de pictor, să întrevadă, sub transparența valurilor lui, trecutul și viitorul Europei.

Scriitorul nu a putut să reziste tentației de a examina Rinul sub acest dublu aspect. Contemplarea trecutului în monumentele care mor și prevederea viitorului din rezultantele probabile ale faptelor vii, corespundeau firii lui de amator de antichități și de visător. Și-apoi, negreșit, într-o bună zi, poate curând, Rinul va reprezenta problema conflictuală a continentului. De ce să nu ne îndreptăm gândurile ceva mai devreme spre el? Chiar dacă ești dăruit în aparență mai cu sârg unei alte preocupări, nu mai puțin importante, nu mai puțin fecunde, dar mai libere în timp și spațiu, trebuie să accepți uneori și anumite subiecte austere ale gândirii, atunci când ele ți se impun. Căci dacă trăiește cât de cât într-una din epocile hotărâtoare ale civilizației, cel ce se numește poet se contopește obligatoriu cu toate, cu viața, cu istoria, cu filosofia, cu oamenii, cu evenimentele, și el trebuie să fie oricând gata să înfrunte atât problemele practice cât și pe celelalte. Trebuie să știe la nevoie să facă un serviciu și să pună mâna să muncească. Sunt zile în care fiecare locuitor trebuie, să fie soldat, în care orice pasager trebuie să fie marinar. În marele și ilustrul veac în care ne aflăm, faptul că din prima zi n-ai dat înapoi în fața grelei misiuni a scriitorului, înseamnă că ți-ai impus legea de a nu da înapoi nicicând.

A guverna națiuni înseamnă a-ți asuma o responsabilitate; a vorbi minților înseamnă a-ți asuma alta; și oamenii inimoși, cât de plăpânzi ar fi, de îndată ce-și asumă o sarcină, o fac serios. Să culeagă fapte, să vadă lucrurile cu proprii ochi, să aprecieze greutățile, să coopereze, dacă poate, la soluții este însăși condiția misiunii scriitorului, dacă e sincer înțeleasă. Nu se cruță, caută, încearcă să înțeleagă; și, după ce a înțeles, se străduie să explice. El știe că perseverența este o forță. Și această forță poate fi întotdeauna adăugată slăbiciunii sale. Picătura de apă care cade de pe stâncă străpunge muntele; de ce oare picătura ce cade dintr-o minte n-ar străpunge marile probleme ale istoriei?

Scriitorul care vorbește aici s-a dăruit, deci, cu toată conștiința și cu tot devotamentul operei grave care i-a stat în față; și, după trei luni de cercetări, într-adevăr foarte diferite, i s-a părut că din această călătorie de arheolog și de curios, din recolta lui de poezie și de amintiri, poate aduce idei imediat utile țării sale.

Cercetări foarte diferite, cuvântul este exact; dar el nu-i folosit aici într-un sens peiorativ. Tot căutând să sondeze problema viitorului pe care o oferă Rinul, autorul nu se ascunde, și de fapt se va observa că cercetarea trecutului l-a preocupat, nu mai profund, ci mai stăruitor. Este de altfel de înțeles. Trecutul se află acolo, în ruine; viitorul, numai în germene. N-ai decât să deschizi fereastra spre Rin și vezi trecutul; ca să vezi viitorul, trebuie să deschizi o fereastră în tine însuți.

Cât privește prezentul, călătorul a putut încă de pe atunci să constate două lucruri: primul, că Rinul este mult mai francez decât o cred germanii; al doilea, că germanii sunt mult mai puțin ostili decât o cred francezii.

Această dublă convingere, definitiv căpătată și de neclintit fixată, a devenit pentru scriitor unul dintre punctele de plecare ale cercetării problemei.

Totuși, feluritele lucruri pe care, în timpul acestei excursii, scriitorul le-a simțit sau le-a observat, le-a învățat sau le-a ghicit, le-a căutat sau le-a găsit, le-a văzut sau le-a întrevăzut, el le-a așternut pe drum în scrisori al căror aspect, foarte natural și foarte naiv, trebuie explicat cititorilor. E un vechi obicei la el, datând de vreo doisprezece ani. De fiecare dată când pleacă din Paris, el lasă acolo un prieten adevărat și drag, țintuit în marele oraș de îndatoriri de fiece clipă, ce de-abia îi îngăduie să ajungă la casa lui de la țară, la patru leghe de barieră. Acest prieten, care din tinerețea lor comună vroia din toată inima să fie alături de scriitor în tot ce face și visează, pretinde de la prietenul său absent scrisori lungi, iar prietenul absent i le scrie. Ce conțin, se va vedea imediat: spovedania zilnică, cum a fost timpul, cum a apus soarele ieri, ce seară frumoasă sau ce dimineață ploioasă a fost; caleașca în care s-a urcat, diligența sau căruța; firma de la han, înfățișarea orașelor, forma pe care o avea un copac pe drum, convorbirile din diligență sau de pe imperiala ei; vizitarea unui mormânt celebru, întâlnirea cu o mare amintire, explorarea unui mare edificiu, catedrală sau bisericuță de sat, căci bisericuțele de sat nu sunt mai puțin mari decât catedralele, Dumnezeu aflându-se și într-una și în cealaltă; toate zgomotele care se aud, culese de ureche și tălmăcite de visare, dangătul clopotelor, bătaia nicovalei, pocnetul de bici al vizitiului, strigătul auzit în pragul unei închisori, cântecul fetei, înjurătura soldatului; imaginea tuturor ținuturilor întretăiate în fiece clipă de frânturi din acea blândă țară a fanteziei despre care vorbește Montaigne, în care visătorii zăbovesc bucuroși; mulțimea de aventuri ce i se întâmplă, nu călătorului, ci minții sale. Cu un cuvânt, totul și nimic, scrisorile fiind mai degrabă jurnalul unei gândiri decât cel al unei călătorii.

Și în timp ce trupul se mută din loc, mulțumită drumului de fier, diligenței sau vaporului, imaginația se deplasează și ea. Capriciul gândirii trece fără nave peste mări, fără pod peste fluvii și fără poteci peste munți. Mintea oricărui visător se încalță cu cizme de șapte leghe. Aceste două călătorii, contopite una într-alta, iată ce conțin aceste scrisori.

Călătorul a mers pe jos toată ziua, adunând, primind sau recoltând idei, himere, incidente, senzații, viziuni, istorisiri, judecăți, realități, amintiri. Pe înserat, intră într-un han și, în timp ce i se pregătește cina, cere o pană, cerneală și hârtie, se așază cu coatele pe colțul unei mese și scrie. Fiecare dintre scrisorile lui este sacul în care-și golește ceea ce mintea lui a strâns peste zi, și în acest sac, fără nicio tăgadă, se află adeseori mai mulți bănuți decât monede.

Când se întoarce la Paris își revede prietenul și nici că se mai gândește la jurnalul lui.

Așa a scris de doisprezece ani o groază de scrisori despre Franța, Belgia, Elveția, Ocean și Mediterana și le-a uitat. Așa le-a uitat chiar și pe cele scrise de pe Rin, când, anul trecut, prin forța împrejurărilor, și-a adus aminte de ele din cauza unei înlănțuiri de fapte ce trebuie prezentată aici.

Ne amintim că acum șase sau opt luni s-a agitat dintr-o dată problema Rinului. Minți, excelente și nobile de altfel, au provocat în Franța o controversă, destul de vie la acea epocă, și, imediat, cum se întâmplă aproape totdeauna, s-au format două partide opuse, două partide extreme. Unii au considerat tratatele din 1815 ca un fapt împlinit și, ca urmare, au lăsat malul stâng al Rinului Germaniei, nemaicerându-i decât prietenia; ceilalți mai protestatari ca niciodată împotriva tratatelor din 1815, și pe bună dreptate, după părerea noastră, au cerut cu violență malul stâng al Rinului și au respins prietenia Germaniei[i]. Primii sacrificau Rinul pentru pace; ceilalți sacrificau pacea pentru Rin. Dacă ne gândim bine și unii și ceilalți aveau și n-aveau dreptate. Între aceste două păreri exclusive și diametral opuse, ni s-a părut că este loc și pentru o părere împăciuitoare. Să se mențină drepturile Franței fără a răni naționalitatea germană. Aceasta era frumoasa problemă căreia, cel care scrie aceste rânduri a crezut că i-a întrevăzut soluția în drumul lui pe Rin. O dată ce a apărut ideea, ea i s-a impus nu numai ca o părere, ci ca o îndatorire. Și, orice îndatorire trebuie împlinită. Atunci când o problemă care interesează Europa, adică întreaga omenire, este obscură, oricât de puțină lumină ai avea, trebuie să, comunici această lumină. Judecata omenească, ca și legea spartană, te obligă, în anumite cazuri, să-ți exprimi părerea. Și atunci scriitorul s-a apucat să scrie întrucâtva fără preocupare literară, ci numai cu sentimentul simplu și sever al datoriei de împlinit, cele o sută de pagini ce încheie această carte hotărându-se să le dea la lumină.