Cea din urma zi a unui condamnat la moarte

Cea din urma zi a unui condamnat la moarte de Victor Hugo

Capitolul I

Condamnat la moarte!

Iată cinci săptămâni de când trăiesc cu acest gând, mereu singur, veșnic înfricoșat și încovoiat sub greutatea lui!

Adineauri – căci mi se pare că au trecut ani, nu săptămâni – eram un om ca și ceilalți. Fiecare zi, fiecare ceas, fiecare clipă, mă preocupa un gând. Spiritul meu tânăr și bogat era plin de fantezii; se bucura, desfășurându-și-le unele după altele, neîncetat și fără ordine, brodând cu nesfârșite arabescuri, aspra și străvezia pânză a vieții. Fete tinere, mărețe veșminte episcopale, bătălii câștigate, teatre cu zgomot și lumină și apoi fecioare tinere și plimbări întunecoase în noapte pe sub brațele castanilor. Era mereu sărbătoare în închipuirea mea. Puteam să gândesc la ce voiam. Eram liber…

Acum m-au închis. Trupul meu zace într-o temniță. Mintea mi-e ațintită spre un gând. Un gând groaznic, crunt, necruțător!

Nu mi-a rămas decât un gând, decât o convingere, decât o siguranță: sunt condamnat la moarte!

Orice aș face, acest gând stăruie ca o nălucă de plumb lângă mine, singură și triumfătoare, alungându-mi orice bucurie, stând față în față cu mine, nenorocitul, zgâlțâindu-mă cu mâini de gheață, când vreau să întorc capul, sau să închid ochii.

Se strecoară sub toate formele, când mintea ar vrea să scape de el. Se amestecă, la fel, unui refren îngrozitor, în orice cuvânt ce mi se spune. Se apropie odată cu mine de zăbrelele hidoase ale temniței. Mă urmărește când sunt treaz, îmi spionează somnul chinuit, și-mi reapare în vis sub forma unui cuțit.

Tresar din somn, urmărit de el și-mi spun:

— Ah! Acesta nu-i decât un vis!

Ei bine! înainte chiar ca ochii-mi osteniți să fi reușit să se întredeschidă, pentru ca să vadă acest gând necruțător însemnat în groaznica realitate care mă înconjoară, pe lespedea umedă a celulei, în razele slabe ale lămpii de noapte, în pânză ordinară a hainelor mele, pe chipul posac al soldatului de pază, a cărui sabie strălucește printre gratii și parcă un glas mi-a și murmurat la ureche:

— Condamnat la moarte!

Capitolul II

Era într-o dimineață însorită de august!

Se împliniseră trei zile de când începuse procesul meu. Trei zile de când numele și crima mea adunau în fiecare dimineață o mulțime de spectatori care se năpusteau pe băncile sălii de judecată, ca niște corbi în jurul unui hoit. Trei zile de când toată această fantasmagorie de judecători, martori, avocați, procurori, trecea și iar trecea pe dinaintea mea, când caraghioasă, când cruntă, dar totdeauna mohorâtă și fatală. În primele două nopți de neliniște și de groază n-am putut să dorm. A treia zi am adormit de mâhnire și osteneală. La miezul nopții lăsasem pe jurați deliberând. M-au readus pe paiele din celulă și am căzut într-un somn adânc, într-un somn de uitare. Primele ceasuri de odihnă după multe zile de zbucium…

Eram încă cufundat în acest somn adânc, când au venit să mă trezească. De data aceasta n-au fost de-ajuns numai pasul greoi și bocancii ghintuiți ai temnicerului, zăngănitul legăturii de chei și scârțâitul răgușit al zăvoarelor, pentru ca să mă scoată din amorțeală. A trebuit să-mi ajungă în urechi glasul lui aspru, iar mâna-i puternică să mă apuce de braț, strigând:

— „Scoală-te!”

Am deschis ochii și m-am ridicat înspăimântat. În aceeași clipă, prin fereastra strâmtă și înaltă a celulei, am zărit pe tavanul săliței de-alături un reflex galben. Ochii deprinși cu întunericul din închisori, pot să recunoască soarele. Iubesc soarele.

— E vreme frumoasă! spusei temnicerului.

El stătu câteva clipe fără să-mi răspundă, ca și cum ar fi chibzuit dacă merit un cuvânt; apoi cu oarecare greutate, mormăi.

— Se poate.

Am rămas nemișcat, cu mintea pe jumătate amorțită, zâmbind, cu ochii fixați spre acea scânteiere aurită care lumina tavanul.

— Iată o zi frumoasă! repetai.

— Da! îmi răspunse omul. Ești așteptat.

Aceste cuvinte, ca firul care curmă zborul insectei, mă readuseră numaidecât la realitate.

Am revăzut deodată, ca la lumina unui fulger, întunecata sală de ședințe a Curții cu jurați, masa judecătorilor încărcată cu zdrențe însângerate, cele trei rânduri de martori cu fețe stupide, pe cei doi jandarmi, la cele două capete ale băncii, robele negre mișcându-se, capetele mulțimii fremătând în fund, în umbră și pe cei doisprezece jurați care vegheaseră (în timp ce eu dormisem) oprindu-și privirea asupra mea.

M-am sculat. Îmi clănțăneau dinții, îmi tremurau mâinile și nu știam unde să-mi găsesc îmbrăcămintea. Picioarele nu mă mai țineau. La primul pas, m-am împiedicat ca un hamal prea împovărat. Totuși, urmai pe temnicer.

Cei doi jandarmi mă așteptau în pragul celulei. Mi-au pus cătușele, care aveau câte o broască complicată. Și au închis-o cu grijă. Stăteam nemișcat: puneau o mașinărie, deasupra altei mașinării.

Trecurăm printr-o curte interioară. Aerul curat al dimineții mă învioră. Ridicai capul. Cerul era albastru și razele calde ale soarelui, frânte peste coșuri înalte, descriau unghiuri mari de lumină pe vârful zidurilor înalte și posomorâte ale închisorii. Era într-adevăr frumos.

Am suit o scară în spirală. Străbăturăm un coridor, apoi altul. Se deschise o ușă prin care răbufni o adiere caldă. Intrai. Ivindu-mă, se auzi un zgomot de arme și voci. Băncile trosniră mișcându-se. Străbătui sala lungă prin mulțimea de oameni înconjurată de soldați și mi se părea că sunt centrul de care spânzură firele care luminau aceste fețe uimite și atente.

În acea clipă, îmi dădui seama că sunt fără cătușe, dar n-am putut să-mi amintesc nici unde și nici când mi le-au scos.

Se făcu liniște adâncă. Ajunsesem la locul meu. Gălăgia încetând în mulțime, gândurile mi se limpeziră. Am înțeles deodată ceea ce întrezărisem până atunci: că sosise momentul hotărâtor și că mă aduseră acolo să-mi aud sentința.

Nu știu cine ar putea să-mi lămurească felul în care mi-a venit gândul fără să-mi pricinuiască groază.

Ferestrele erau deschise. Aerul și zgomotul orașului pătrundeau deslușit de afară. Sala era luminată ca pentru o nuntă. Razele soarelui schițau ici și colo forma luminoasă a ferestrelor, când lungită pe pardoseală, când desfășurată pe mese, când frântă în unghiul zidurilor. Din romburile strălucitoare ale ferestrelor fiecare rază desena în aer o mare prismă de praf de aur.

Judecătorii, în fundul sălii, păreau mulțumiți. Firește se bucurau că se apropie sfârșitul. Fața președintelui, luminată de reflexul unui geam, avea ceva liniștit și blând. Un tânăr substitut vorbea vesel cu o doamnă frumoasă cu pălărie roz căreia, prin favoare, i se dăduse un loc în spatele lui.

Numai jurații păreau istoviți de osteneală. Unii căscau chiar, înfățișarea nu-i arăta că ei trebuie să dea o sentință de condamnare la moarte. Pe figurile acestor târgoveți cumsecade nu se vedea decât o mare dorință de a dormi.

În fața mea era o fereastră larg deschisă. Auzeam cum râd pe chei vânzătoarele de flori.

Pe marginea ferestrei, o floare frumoasă, galbenă, scăldată de o rază de soare, se juca cu vântul într-o crăpătură a pietrei.

Cum ar fi putut să se nască un gând sinistru în mijlocul atâtor senzații duioase? Năpădit de aer și soare, n-am putință să mă gândesc la altceva decât la libertate. Nădejdea străluci în mine, precum ziua strălucea în jurul meu și, încrezător, am așteptat sentința ca și cum ai aștepta izbăvirea și viața.

Între timp veni și avocatul meu. Era așteptat. Mâncase bine și cu poftă. Se așeză la locul lui și întorcându-se spre mine, zâmbi.