Telefonul de la ora nouasprezece

Telefonul de la ora nouasprezece de Nicuta Tanase

M-AM INTORS DE LA MARE. ILIUTA TMI AJUTA LA DESPACHETAT. SUNA TELEFONUL ȘI UN CQPIL MA INTREABA DACA VREAU SA DEVIN MARE SCRIITOR. Îl SPUN CA DA.! MI CERE SA-l RASPUND LA DOUA SUTE CINCIZECI DE iNTREBARI. CADEM LA 1NVOIALA

I

Eu, dragalaîi mei prieteni, desi sufar de sciatica și uneori chiar de stomac, dei am numai numarul aptesprezece la poarta și nu treizeci și doi ori chiar trei sute și ceva ca altii, consider ca-i o mare fericire sa ai ocazia sa aduci la cunotinta cititorilor tai o po- veste ca aceasta care urmeaza. Trebuie însă, adica este necesar sa va spun încă din capul locului ca povestea care urmeaza nu este o nascocire a imaginatiei. Poate sa manince un scriitor o tona de pete (petele confine mult fosfor) pe zi și ma tem ca tot nu i-iar fi putut trece prin cap o poveste ca asta care mi s-a intimplat mie. Lata cum incepe!

În ziua de ase august a anului 1976, cam pe la orele nouasprezece și vreo douazeci de minute, m-am inters de la Neptun, unde fusesem sa fac o cura de pepeni verzi (care se vind pe taiete) și de piersici, iar între timp sa ma mai coc putin la soarele dobrogean. Cu o zi inainte de a pica eu în Bucuretiul nostru drag, se intorsese de la Rucar, unde ii petrecuse o parte din vacana, ? i prietenul și „aghiotantul” meu Iliuta Chealda. Bineineles ca imediat ce a auzit cheia rasucindu-se în broasca, a dat fuga sa ma vada. Cum a dat cu ochii de mine, a tras un chiot de indian nefumator. Dupa ce a sarit și de vreo citeva ori în sus de bucurie ca am sosit, mi-a ajutat sa despachetez, mi-a povestit, a inceput sa-mi povesteasca cât de mult i-a placut și cât de frumos s-au purtat cu el rudele lui din Rucar. Un unchi de al lui, care cica lucreaza la Intreprinderea forestiera, l-a urcat, zice Iliuta, pe un calu de munte și ca acest caluf l-ar fi dus chiar până sus unde izvorapte Dimbovita și ca de acolo ar fi venit cu o pluta. L-am crezut, pentru ca știu ca Iliuta nu prea are obiceiul sa minta în zilele lunii august. Mi-a povestit și o intimplare pe care n-am ineles-o prea bine. O intimplare cu o veverita care zice ca venea în fiecare dimineata sa-’l scoale pentru a o trata cu nuci. Și, tocmai când i-a venit și lui rindul sa ma intrebe dac-am trecut vreodata de geamandure, daca au avut de lucru salvamaristii cu mine și cum a fost vremea la mare, a sunat telefonul. Eu, drept sa va spun, când am auzit zbirniitul telefonului, m-am și speriat, pentru ca între timp și uitasem ca a fost inventat. Nu m-am grabit sa ridic receptorul. L-am lasat sa sune, doar, doar, o renunta cel de la celalalt capat al firuM. Dar i-ai gasit!…

— Sa raspund eu? m-a intrebat Iliuta enervat de insistena celui care formase numarul.

Dar voi credeti ca numai Iliuta avea dreptul sa se enerveze de zbirniitul telefonului? Eu nu? Unde scrie așa ceva? De ce sa n-am acest drept? M-am enervat și eu și i-am facut semn ca sint de acord. Eu, desi tiu foarte bine de la un doctor stomatolog de mare prestigiu ca, în astfel de cazuri, scrinitul din masele nu ajuta cu nimic, am scrinit foarte usor și mi-am vazut de despachetat. Am dus o parte din lucrurile scoase din valize intr-o alta camera și, când m-am reintors, Iliuta mi-a intins receptorul și mi-a zis:

— Va cauta un pusti. Va rog sa poftiti la telefon!

Sezonul acesta m-am balacit la marginea Marii

Negre fara casca. Cu toate astea nu mi-a intrat deloc apa în urechi. Eu, însă, tot m-am facut ca n-am auzit prea bine. L-am intrebat pe Iliuta:

— Cine ma cauta? Cine zici ca-i la telefon?

Iliuta s-a incruntat putin, semn ca l-a deranjat ceva și mi-a zis privind aiurea:

— Un copil. Și mi se pare ca este și puîn obraznic.

A vrea sa-l cunosc și eu pe omul acela care ar vrea sa vorbeasca la telefon dupa ce se intoarce din concediu, cu un copil care i s-a parut lui Iliuta obraznic. I-am zis aghiotantului meu:

— Ce vrea? Intreaba-l ce vrea? Vreau sa fiu lasat în pace.

Iliuta, cu privirile agatate pe antena de camera a televizorului, mi-a zis:

— L-am intrebat, dar nu vrea sa-mi spuna. M-a și repezit.

— Cum te-a repezit? m-am suparat eu aproape de-adevaratelea și m-am și incruntat pufin. Cum sa-l repeada cineva pe Iliuta al meu care nu maninca niciodata seminfe de dovleac sau floarea-soarelui în locuri publice și nici nu arunca cojile aiurea?!

— A zis ca ce ma intereseaza pe mine afacerile lui cu dumneavoastra.

— Afaceri?! m-am mirat eu. M-am mirat pentru ca acest cuvint nu prea îmi place.

— Așa a zis. Pe cuvintul meu ca așa a zis! Ce interes as avea sa va mint?

Stiind de multa vreme ca Iliuta nu-i da cuvintul cu una cu doua, ba nici cu mai multe, i-am luat receptorul din mâna și am zis un „Alo” cam nervos. Am auzit în receptor vocea unui copil care m-a luat în primire:

— Pe unde umblati? De doua saptamini va tot caut la telefon.

Nu tiam ca trebuie sa anunt; la megafoane când îmi vine și mie sorocul sa plec în concediu. L-am intrebat pe cel care m-a certat:

— Alo, cine este la telefon? Cu cine am einstea și onoarea sa vorbesc?

— Numele meu este Silviu Ceteras. Prietenii, însă, îmi spun Silvica.

Timp de citeva secunde mi-am stors creierii… tii ce tare i-am stors, sarmanii de ei, sa-mi aduc aminte daca am avut vreodata de-a face cu un copil pe care-l chema Silviu Cetera? Nimic. M-am gindit eu sa pun receptorul în furca și ’sa continui despacheltatul, dar m-am trezit zicind:

— Spune-mi, Silvica draga, cu ce-ti pot fi de folos!?

— Este invers.

Iliuta n-a auzit replica interlocutorului meu, dar și-a dat seama ca ceva nu este în regula. Am zis:

— Cum adica invers?

— Eu am sa va fiu de mare folos, nu dumneavoastra mie, daca vre; i sa ma ascultai. Ascultai-ma, va rog frumos!

Cum tulpanul Mariei sa nu vrei sa asculi pe cineva care vrea sa-i fie de mare folos. Am zis:

— Alo, te ascult. Imi iau și notite, daca este neaparata nevoie!

tii ce mi-a auzit urechea dreapta? Pe un vagon de ciocolata cu lapte? i alune ca nu tii! Am auzit:

— Viitorul dumneavoastra literar este în miinile mele.

— Ei nu mai spune! m-am speriat eu, ducind cealalta mâna la inima.

— ISerios. Vrei sa deveniti un mare scriitor?

Care scriitor nu ar vrea sa devina „mare scriitor”?

am zis eu cu gindul la premiul Nobel.

— As cam vrea…

A urmat o pauza. Sa n-apuc niciodata loc în autobuzul 31, daca știu de ce a facut interlocutorul meu o pauza așa de mare. Tocmai când ma pregateam sa suflu în receptor sa vad daca nu cumva s-a infundat, am auzit:

— Alo, ma ascultaji?

— Da, te ascult și chiar cu mare atenie. Sint numai urechi.

— Eu sint în posesia unui mare subiect de roman. Daca puneti mâna pie acest subiect, lasati în urma toi scriitorii. La o pota ramin în urma dumneavoastra.

Deci, ziua de șase august a anului 1976 va deveni o cotitura în via’fa mea. Voi lasa scriitorii contemporani cu mine la o pota în urma mea. Vatmanii și soferii ma vor ruga sa ma urc prin faa. Tinerii îmi vor ceda locul rezervat batrinilor și oamenilor „mari”. Responsabilul alimentarei ma va servi el personal. Directorii caselor de filme îmi vor trimite invitajii la toate premierele cinematografice. Voi avea și eu o masa rezervata la Casa scriitorilor! În sfirit, voi fi vazut și eu la tribuna zero ori chiar în loja de onoare a stadioanelor la meciurile Rapidului. Vedeti voi cum este viaa asta? Până acum cinci minute eram un om linitit, eram un om care-si despacheta lucrurile cu care a fost la mare… și deodata!… L-am intrebat:

— Și vrei sa-mi vinzi subiectul? Cât îmi ceri pe el?

Va inchipuiti ca mi-a cerut pe subiectul care ma va face mare scriitor vreun milion de lei ori citeva sute de mii? Nuu! Mi-a spus:

— Nu cer pe el niciun ban. Absolut niciun ban.

— Mi-l dai gratis? Ii multumesc foarte mult daca-mi dai de pomana un subiect ca asta.

— Nu chiar gratis…-

Ce poi sa în; elegi prin „nu chiar gratis”? Mai nimic. Zic:

— Ce-mi ceri în schimb? Un cuib de cuc cu cuc cu tot?

S-a suparat puîn. Mi-a zis ca de ce-l iau peste picior cu cuibul de cuc. I-am spus ca n-am avut intentia sa-l supar și dupa ce mi-a primit scuzele, mi-a spus:

— Stii ce va cer în schimb? O nimica toata. Va cer sa-mi raspundei la doua sute cincizeci de intrebari.

Am rasuflat usurat pentru ca ma gindeam c-o sa-mi ceara în schimb cine știe ce serviciu. Dac-am vazut c-am scapat așa de ieftin, am rasuflat a doua oara și mai usurat și am inceput sa ma tocmesc.

— Așa multe? Lasa și tu mai jos… De unde-mi vorbesti?

A urmat o scurta tacere, apoi am auzit:

— De la un telef on public.

Sa raspunzi la doua sute cincizeci de intrebari nu este un lucru prea lesne, mai ales pe caldura asta inabu? itoare a lunii august. Nu este lesne deloc, dar perspectivele pe care ti le-a pus în faa nu le pui la Kocoteala? Putin lucru este sa devii mare scriitor? Cam la lucrurile astea ma gindeam eu încă de când am inceput „tratativele”. Îl intreb pe viitorul meu binefacator:

— Nu ai telefon acasa? Daca ai, fii atât de bun și spune-mi-l și mie ca…

— Nu am! a zis el puîn cam incurcat și a schimbat repede vorba. Stiti cum vom proceda?

În situatii din astea, în care sa-mi puna cineva conditii, nu prea am fost. Dar aeum, pentru ca era în joc viitorul meu literar, nu mai aveam ce face, trebuia sa joc cum mi se cinta. Am zis:

— Cum? Spune-mi repede cum vom proceda, ca sa nu mor de curiozitate. Imi mai pui și alte condiîi?

Prea pu’fin îi pasa lui ca mor eu de curiozitate. „Și daca moare, ce? i-o fi zis el. Iaca, un scriitor mai putin pe lume”. Cred ca așa si-o fi zis, pentru ca a facut iar o pauza. Dupa pauza, am auzit:

— Stiti cum vom proceda? Va voi pune câte zece intrebari pe zi. Deci în douazeci și cinci de zile îmi vei raspunde la cele doua sute cincizeci de intrebari. Va angajati?

Am facut în cap nite socoteli, dar nu tiu ce rezultat mi-au dat. Știu doar ca am reusit sa-l intreb:

— Întrebarile din ce domeniu sint?

De data aceasta mi-a raspuns fara s ma mai fiarba. A zis imediat:

— Vetivedea…

M-am uitat la Iliuta, ajutorul meu de nadejde, care la rfndul lui se uita? i el cam nauc la mine și m-am gindit sa-l iau pe vsilviu Ceteras mai pe ocolite. I-am facut cu ochiul „aghiotantului” meu, care nu intelegea nimic, și i-am zis lui Silvica:

— Nu vrei sa-mi povestesti putin din subiectul acela de roman?

— Nu! Va este teama ca va pacalesc? Pe cuvintul meu ca este un subiect de roman nemaipomenit, dar acum, oricât v-ai stradui sa scoateti ceva de la mine, nu veti reusi. Ramine cum ne-am inteles. La sfirit. Ce ora va convine? La-ce ora sa va sun?

— Dai ore ca dentitii? Tie când îți convine?

9i-a facut el niste socoteli și m-a intrebat:

— Ora nouasprezece e bine?

Cu gindurile la premiul Nobel și la multiplele lui avantaje – ca-mi casunase pe acest premiu – am zis fara sovaire:

— Este bine. Chiar foarte bine. Daca erai linga mine dadeam și mâna, ori poate dadeam i-un aldama cum se obisnuieste când se face cite-o afacere.