Rinocerii

Rinocerii de Eugen Ionescu

CUPRINS:

Notă.

Rinocerii.

Delir în doi. 1

Pietonul aerului…

Regele moare.

NOTA.

Ca și în precedentele volume, câteva detalii privind piesele incluse aici:

Ionesco a redactat Rinocerii la cererea secretarului de redacție de la Les Lettres nouvelles, Genevieve Serreau, soția regizorului Jean-Marie Serreau. Povestirea a apărut în Les Lettres nouvelles, nr. 52/1957, a fost reluată în Les Cahiers Renaud-Barrault (nr. 20, dedicat operei dramatice ionesciene) și L'Avani-Scene nr. 215, martie 1960), după care avea să fie inclusă în volumul La Photo du colonel, 1962. Încă un text în proză devenit piesă de teatru (v. și Oriflamme, La Photo du colonel, Une victime du devoir).

La 28 noiembrie, autorul oferea spre lectură teatrului Vieux-Colombier actul al treilea al piesei. La 20 august 1959, BBC a difuzat Rinocerii în traducerea lui Derek Prouse. Însă premiera mondială a avut loc în limba germană, la SchauspielhaUS din Diisseldorf, la 6 noiembrie în același an, în regia lui Karl-Heinz Stroux și cu Karl Măria Schey în rolul principal.

În Franța, cea dintâi montare i-a aparținut lui Jean-Louis Barrault, la 22 ianuarie 1960, la Odeon-Theâtre de France. Succes indiscutabil. În luna mai a aceluiași an, e montată de Orson Welles la Royal Court Theâtre, cu Laurence Olivier în rolul lui Berenger -strălucită revanșă a spiritului ionescian asupra rezervelor formulate de Kenneth Tynan la adresa autorului Scaunelor. De fapt, cum toată lumea a fost de acord, Rinocerii a fost unul dintre marile succese de după război, alături de En attendant Godot a lui Beckett și de The Mousetrap a Agathei Christie. Numele lui Ionesco avea, de atunci, să fie absolut firesc inserat în constelații de tipul: Brecht, Beckett, Genet, iar textul a „suportat” cele mai variate, stufoase, incitante și contradictorii interpretări – scenice, dar și hermeneutice – devenind de mult o adevărată „emblemă” a spiritului european și a umanității din secolul XX.

Încheiată în martie 1962, Delir în doi a fost montată în aprilio la Studio des Champs-FJysees, fiind unul dintre scheciurile reunite de regizorul Antoine Bourseiller în spectacolul colectiv intitulat Chemises de nuit. S-a reluat în februarie și martie 1966, la Odeon-Theâtre de France, în regia lui Jean-Louis Barrault (care juca și rolul masculin, făcând pereche cu Tsilla Chelton), apoi în ianuarie 1979, la teatrul Aire libre (regia Pierrette David), în 1975. la inițiativa lui Nicolas Bataille etc, montată în Germania (1963-l964), Olanda, 1905, Anglia ș.a.m.d. (Am renunțat la menționarea montărilor în afara Franței, în cazul tuturor pieselor ionesciene, numărul acestora fiind copleșitor de-a dreptul.)

Delir în doi a fost definitivată la patru luni după scheciul La Colere, inclus apoi în filmul Les sept pe'ches capitaux – 1962 -alături de alte șase texte semnate Felicien Marceau, Claude Mauriac, Roger Peyrefitte, Daniel Boulanger și regizate de Claude Chabrol, Edouard Molinaro, Jean-Luc Godard, Jacques Demy, Roger Vădim, Philippe de Broca, Sylvain Dhomme (unii dintre ei alcătuindu-și singuri scenariile). Între cele două texte există analogii indiscutabile. De fapt, așa cum notează Emmanuel Jacquart, editorul teatrului ionescian din colecția Pleiade, la Ionesco „nimic nu se pierde, totul se transformă. Un scenariu sau o nuvelă slujește de schiță pentru o piesă”.

Pietonul aerului (încheiată în vara lui 1962) a fost pusă în scenă mai întâi la Schauspielhaus din Dusseldorf. În regia aceluiași Karl-Heinz Stroux care montase Rinocerii în iarr. A Iui 1959, fiind jucată între 15 decembrie 1962 și 12 februarie 1963. La 8 februarie 1963, Jean-Louis Barrault îi semnează regia la Odeon-Theâtre de France împreună cu Jacques Noel (costume și decoruri), Georges Delerue (muzica) și Guy Bert (efecte speciale). Este o transpunere după o proză publicată mai întâi în La Nouvelle Revue Frangaise (februarie 1961), apoi în volumul La Photo du colonel (1962). Nu prea a fost înțeleasă, nu prea a fost gustată.

Regele moare: premiera. 15 decembrie 1962 la Theâtre de l'Alliance Francaise din Paris, regia Jacques Mauclair, decoruri și costume de Jacques Noel, muzica de Georges Delerue. „Am scris această piesă ca să mă-nvăț să mor”, declara autorul, pentru a patra oară prezent „direct” în text (Berenger fusese eroul naiv din Ucigaș fără simbrie, micul funcționar din Rinocerii, revoltat împotriva epidemiei ideologice, și suav-infantil-evazionistul tată de familie din Pietonul aerului), de data aceasta la modul cel mai profund subiectiv.

În următorul (penultimul) volum al Teatrului ionescian: Setea și foamea, Lacuna, Exerciții de conversație și pronunție franceză pentru studenții americani, Jocul de-a masacrul.

D. C. M.

RINOCERII.

Lui Jean-Louis Barrault, Genevievei Serreau și doctorului T. Fraenkel.

PERSONAJE:

Gospodina.

Băcăneasa.

Jean.

Bcrenger.

Chelnerița.

Băcanul.

Domnul Bătrân.

Logicianul.

Patronul cafenelei.

Daisy.

Domnul Papillon.

Dudard.

Botard.

Doamna Boeuf.

Uu pompier.

Domnul Jean.

Soția domnului Jean.

ACTUL ÎNTÂI Decorul.

O piață într-un orășel de provincie. În fundal, o casă cu etaj, la parterul căreia se află o băcănie; se intră printr-o ușă cu geam, după ce se urcă două, trei trepte. Deasupra intrării e scris cu litere foarte vizibile: BĂCĂNIE. La etaj, două ferestre: locuința băcanului. Băcănia se află, deci, în fundul scenei, dar spre stânga, nu departe de culise. Deasupra casei cu băcănia se zărește clopotnița unei biserici. Între băcănie și dreapta scenei: o străduță In perspectivă. Pe dreapta, puțin pieziș, fațada unei cafenele; deasupra cafenelei, un etaj cu o fereastră. În fața terasei de la cafenea se află mai multe scaune ce avansează chiar către centrul scenei. Lingă scaunele de pe terasă, un copac uscat, prăfuit. Cer albastru, lumină crudă, ziduri foarte albe. E vară, duminică, aproape de amiază. Jean și Be'renger se vor așeza la o masă.

Înainte de ridicarea cortinei se aude clopotul de la biserică; sunetul lui nu va înceta decât la câteva secunde după ridicarea cortinei. La ridicarea cortinei, scena va fi traversată în tăcere de o femeie care ține sub un braț un coș de piață gol, iar sub celălalt – o pisică. La trecerea ei, băcăneasa deschide ușa prăvăliei și se uită după femeie.

BĂCĂNEASA: Ia uite-o și pe-asta! (Către bărbatu-său, care e în prăvălie:) Ia uită-te la ea ce face pe grozava. Nu mai vrea să cumpere de la noi. (Băcăneasa dispare, scena e goală câteva secunde.)

Din dreapta apare Jean: în același timp, din stânga apare Be'renger. Jean e îmbrăcat foarte îngrijit: costum maro, cravată roșie, guler detașabil scrobit, pălărie maro. Are obrajii cam roșii; poartă pantofi galbeni, bine lustruiți. Be'renger e neras, cu capul descoperit, părul nepieptănat, hainele șifonate: e însăși imaginea neglijenței, are aerul foarte obosit, somnolent; din timp în timp cască de oboseală.

JEAN {venind din dreapta): Iată-te. În sfârșit, Bcrenger.

BERENGER (venind din stânga): Bună. Jean.

JEAN: Ca de obicei, în întârziere! (Se uită la ceas:) Trebuia să ne întâlnim la 11.30. Acum e-aproape douăsprezece. BfiRENGER: Iartă-mă. Mă aștepți de mult?

JEAN: Nu, abia acum am sosit, după cum vezi. Se îndreaptă amândoi către o masă de pe terasa cafenelei. BIiRENGER: Păi, dacă-i așa, nu mă simt chiar vinovat… De vreme ce și dumneata… JEAN: Nu-i deloc același lucru: mie nu-mi place să aștept. Eu n-am timp de pierdut, și cum știu că niciodată nu vii la vreme, atunci vin înadins mai târziu, exact în momentul în care presupun c-ai să apari. BERENGER: Da, așa e… așa e… Totuși… JEAN: Nu poți să-mi spui că ai venit chiar la ora stabilită! BERENGER: Bineînțeles… Nu.

Se așaztt amândoi la masă.

BfsRENGER: Ce vrei să bei? JEAN: Ți-e deja sete, așa de dimineață? BERENGER: E foarte cald, e un zăduf…!