NU

NU de Eugen Ionescu

Partea întâi

EU, TUDOR ARGHEZI, ION BARBU și CAMIL PETRESCU

Tudor Arghezi

I. Preludiu sau Pamflet

Critica poeziei argheziene se cere riguros și aspru selecționată.

Unii dintre admiratori se dovedesc nesiguri, prudenți, în cele din urmă convinși, precum d. E. Lovinescu ale cărui teoretizate revizuiri indică întotdeauna o lipsă de siguranță și de personalitate.

Nu este locul, desigur, să faci aici un proces general al criticei d-lui Lovinescu, dar nu mă pot opri să rigolez de câte ori, măcar în treacăt, îmi apare deșuchierea calităților paradoxale ale acestei critice: impersonalitate, frică, lipsă de acuitate.

Cum îmi explic totuși că d. E. Lovinescu este un mare critic? Fiindcă știe să tragă cu urechea și, pasiv, se lasă târât de fluviul apelor critice care îl înconjoară și în care se scaldă. Mai are ceva: o eclectică.

Un alt critic afirmativ este, la loc important, entuziastul domn Felix Aderca cu verbozitatea d-sale de dubioasă calitate sentimentală, dar de o ireproșabilă naivitate. Fericiți cei săraci cu duhul!

În Viața literară 1.28, stabilea paralela Eminescu-Arghezi cu logica următoare: „Amândoi s-au hrănit dintr-un poet străin și au revenit la cronicari: amândoi au sânge străin; amândoi depășesc curentul politic al vremii; amândoi sunt chinuiți; amândoi – poeți mari.”

Paralela poate urma la infinit: amândoi poartă mustăți; amândoi sunt bruni; niciunul nu are dantură falsă; amândoi și-au schimbat numele etc. Etc. Dar naivitatea d-lui Aderca în polemică e adorabilă și dezarmantă. De pildă, un argument dintr-un răspuns lui Ion Barbu: „când poezia lui Arghezi pare inaccesibilă, o declară (I. B.) primară”. Inaccesibilă i se pare desigur d-lui Aderca.

Un entuziasm pe bază doctă este, în schimb, acela al d-lui Șerban Cioculescu, pur, total, constant, intransigent și religios admirator al d-lui Arghezi, dulcea d-sale obsesie.

La Adevărul, la Acțiunea, la Viața literară, la Vremea etc. D. Șerban Cioculescu nu scrie decât despre T. Arghezi, adorator suav și tandru, iubindu-l ca pe o amantă, interpretându-l, ghicindu-l și apărându-l (mai ales) ca o tigroaică, ori de câte ori cineva îi scarmănă idolul sau numai se uită urât.

Dragostea este împărtășită: d. Arghezi îl cheamă acasă. Îi trimite comisionari. Vrea să-i vorbească. S-au văzut ieri, nu s-au văzut azi, au să se vadă mâine.

Amant atent, d. Cioculescu îți încredințează misterios și ritual că el singur din toată presa română a scris un articol la cincantenarul poetului. Afirmă tare, incandescent, cui vrea să-l asculte, că toți detractorii lui Arghezi sunt astăzi – poate datorită și d-sale – cei mai fervenți admiratori, că singura realitate, singurul absolut este poezia lui T. Arghezi spre care se îndreaptă, cucernici, toți literații români, fii buni sau pocăiți.

Mai arghezian decât Arghezi, disprețuiește sincer pe eronații negatori ai poetului, ca și cum ar fi în infailibila posesiune a unei realități ezoterice.

Scrie despre T. Arghezi studii filosofice, psihologice, estetice, istorice și cronologice. Cele mai noi sunt cele mai complete, mai precizate și mai bune și, mândrindu-se cu ele, se rușinează de cele anterioare pe care le denumește imperfecte.

Și – bizar și caracteristic – niciodată nu intuiește imediat, sigur, esența poeziei fiindcă, sau psihologist sau filozofant, rămâne colateral faptului estetic; negând apoi criticei posibilitatea de pătrundere sau explicare a poeziei, își anulează el însuși propria-i operă critică.

Din lipsa aceasta a oricăror posibilități de intuire, îți va face gafe, scriind, de exemplu, că între două nopți (bucată de o simbolică artificială și mecanică) – „poezie de fiori, îl pune pe Arghezi între marii poeți ai lumii”.

Să mai numesc entuziasmul necontrolat, din pură prejudecată sau presiune al d-lui Pompiliu Constantinescu care afirmă (după ce face unele constatări mult mai mult psihologice decât estetice și neconstituind, în nici un caz, judecăți de valoare) că poezia Duhovnicească redă „superstiția și naivitatea credinței cu o prospețime de simțire nealterată, cu mireasmă și inflexiuni de stil biblic, fără misticismul cărturăresc sau retorică”, când, după cum arăt în analiza poeziei citate, retorica și livrescul, rețeta, caracterizează această bucată maeter-linckiană. (D. Șerban Cioculescu, mai plat dar cu mai multă expresivitate comică: „poetul în Duhovnicească se simte obsedat de un necunoscut pe care îl numește cineva sau cine-știe-cine”.)

Mai există un caraghioslâc grav, greoi, pedant al d-lui O. W. Cisek care vede în Arghezi un neoclasic tip: gugumănie integrală, știindu-se, elementar, că Valéry este hermetic și metafizic, eliptic, iar T. Arghezi facil, clar, social și discursiv.

Dar raportându-l la Valéry îl aureolează și d. Aderca în Sburătorul, scriind un imn pueril și gazetăresc care începe cu unele fraze furate din atât de cunoscutul studiu al lui Thibaudet.

Este de altfel caracteristic pentru lipsa de originalitate, de siguranță, de soliditate, a criticei noastre faptul uimitor că și admiratorii, și adversarii lui Arghezi îl valorizau prin criteriul Valéry – banalizat în Franța, la modă atunci în provincia noastră literară. Arghezi este un Valéry, Arghezi nu este un Valéry, aceasta este dialectica, Valéry fiind punctul culminant absolut al poeziei.

Unii îl subînțelegeau numai pe Valéry, fără să-l denumească, precum Mihail Ralea (Viața românească, iunie-iulie 1927), care ținea cu orice preț să descopere în Arghezi un principiu de comprimare a energiei (deci un principiu hermetic), descoperire care se află hotărât la antipodul oricărei verosimilități. Arghezi este diluat, îl caracterizează neputința de a se „comprima”.

Se pare că tot d. Lovinescu ar fi scris unul din cele mai apropiate de adevăr articole despre T. Arghezi în Poezia nouă. Pentru că d. E. Lovinescu are, uneori, intuiții inițiale juste, dar nu e curajos și e foarte influențabil.

Asupra sugestibilității d-lui E. Lovinescu cunosc și două povești. Una aflată de la cineva demn de crezare, cealaltă, trăită și de mine.

Când apăruse în Gândirea poezia Triumful de Tudor Arghezi, d. E. Lovinescu era nedumerit.

„Ai văzut – spune d-sa lui Camil Petrescu – poezia lui Arghezi al d-tale? Îmi vei concede că este exagerată. Asta nu mai e artă!”