Puscaria de femei

Puscaria de femei de Anthony King politia criminala 7

CAPITOLUL 1

— Cleven… haznaua!

Savina Frasier acționa butonul care deschidea ușa celulei tinerei negrese, urmărind-o atentă pe ecranul monitorului. Camerele de luat vederi erau instalate peste tot, de la culoare până la dușuri, astfel încât niciun colțișor al pușcăriei în care aveau acces condamnatele nu scăpa neobservat. Supraveghetoarea mai deschise câteva porți grele cu zăbrele, închizându-le în urma deținutei și simțindu-se mândră de misiunea pe care o avea.

Lila Cleven era destul de liniștită. Cunoștea foarte bine ritualul golirii hârdăului și se obișnuise cu el. Totuși, aerul disprețuitor al gardianei o scotea, ca de fiecare dată, din sărite. În mod intenționat plasa numele ei de familie alături de cel al haznalei, pentru a o umili. Supraveghetoarea Frasier voia cu tot dinadinsul să o provoace, demonstrându-și astfel superioritatea. Știa asta precis și era convinsă că deținuta nu va mai rezista multă vreme acestui tratament, sfârșind prin a se revolta. Vor urma zile bune de carceră, hrană mai proastă ca de obicei și interdicția de a vedea lumina soarelui pentru o perioadă de timp.

Ultima ușă de fier se încăpățâna să se dea în lături în fața ei și tânăra negresă puse găleata jos.

— S-a blocat.

— Stai unde ești! Voi veni eu să-ți deschid.

Era una dintre puținele ocazii în care o deținută ajungea în apropierea unei supraveghetoare. Până și glasul acestei femei cerber era plin de ură, făcând-o pe Lila să tremure de ciudă.

Savina Frasier apăru de cealaltă parte a porții, în costumul ei gri, strâns pe corpul mai degrabă durduliu decât apetisant. Acționa ușa manual, adresându-se în zeflemea negresei:

— Ai dormit bine, Cleven? Ți-ai tras-o cu cineva în vis?

Și cum deținuta se încăpățâna să tacă, adăugă:

— De fapt, de ce să visezi tu la mătărângi și boașe, că ai tot ce-ți trebuie aici, la pușcărie!

— Ce vrei să spui? – se irită Lila, conștientă că gardiană trecuse la atac, încercând s-o scoată din sărite.

— Crezi că noi suntem tâmpite? Toată pușcăria de femei știe că ți-o tragi cu directorul Preston ori de câte ori acesta are chef. Ia spune, e mulțumit cum i-o sugi?

În tot stabilimentul existau doar opt bărbați mari și lați: directorul, doctorul, contabilul și cinci instalatori de întreținere, iar fetele se uitau cu jind în puținele ocazii în care îi zăreau.

— Ești geloasă, Frasier?

— De ce-aș fi pe o târâtură ca tine?

— Pentru că alcoolicul tău de soț nu te mai regulează, îi răspunse Lila, arborând un surâs larg pe buze. Și știi de ce te respinge? N-am să-ți spun eu, dar îți poți da seama și singură dacă te privești în oglindă.

Femeile ajunseseră în sala septică unde se goleau gălețile, privindu-se cu ură una pe cealaltă. Negresa tocmai se pregătea să-și golească hârdăul, când o lovitură de picior primită în rinichi o făcu să-și piardă respirația pentru câteva secunde bune.

— Scârba dracului! – o apostrofă gardiana cu venin în glas. Crezi că dacă o pui cu directorul îmi poți vorbi cum vrei? Las’ că-ți arăt eu!

Și, în timp ce rostea aceste ultime cuvinte, își scoase bastonul de cauciuc de la centură, pregătindu-se să lovească din nou. Dar Lila Cleven, care își recăpătase suflul, fu mai rapidă decât Frasier. Se răsuci brusc pe călcâie, ridică haznaua la nivelul șoldurilor, prinzând-o cu ambele mâini, și azvârli dejecțiile în obrazul gardianei.

Savina înmărmuri de uimire, rămânând cu bastonul suspendat în aer, în vreme ce fecalele i se prelingeau pe chipul schimonosit de oroare. Începu să scuipe scârbită, revenindu-și cu greu din șocul resimțit. În cele din urmă, dezmeticindu-se, acționa cel mai apropiat buton, pe care scria „Emergency”. La scurt timp, pe coridoare începură să se audă huruitul porților de fier deschizându-se și tropotul de pași ce se apropiau amenințător de locul în care fusese declanșată alarma.

— Mizerabilo! – urlă Savina Frasier. Ai să capeți ceea ce meriți! Am să te bat până ai să faci pe tine! Putoarea dracului! Cioară afurisită în călduri!

Și gardiana începu să-și însoțească înjurăturile de aprige lovituri de baston, aplicate orbește pe unde nimerea.

Lila înțelesese din timp ce avea să urmeze și se trânti chircită la pământ, protejându-și fața cu mâinile și cu brațele.

Apărură celelalte gardiene, care săriră îndată în sprijinul colegei lor, toate făcând uz cu generozitate de bastoanele grele realizate dintr-un cauciuc dur.

Pentru o fracțiune de secundă, Lila se gândi să riposteze violenței ca să-și vândă cât mai scump pielea, însă ploaia de lovituri ce-i acoperea trupul centimetru cu centimetru o făcu repede să se cufunde într-o gaură neagră, în care nu mai simțea durerea. Era aproape leșinată, când distinse o voce în hărmălaia din jurul ei:

— Opriți-vă, că o omorâți!

„Agresiune pe culoarul doi! Agresiune pe culoarul doi!” – se auzi în difuzoare vocea sintetică a computerului, care-l scoase pe directorul Tony Preston din amorțeală. Acesta sări din fotoliu, își îmbrăcă vesta de protecție și se precipită spre locul cu pricina, verificându-și pistolul din dotare.

În lunga sa carieră de gardian văzuse o mulțime de bătăi și știa foarte bine că asemenea fapte nu aduc cu sine nimic bun. Mai ales atunci când ocupi un post de răspundere în cadrul închisorii. Iar această bătaie venea după două sinucideri petrecute la un interval de trei luni, care ajunseseră în colimatorul Poliției criminale din Los Angeles, divizia „Cazuri Speciale”. Cum nu se putea mai rău. Superiorii lui nu vor fi deloc mulțumiți de asta, fără îndoială.

Ajunse la capătul culoarului doi și observă de la distanță uniformele gri ale gardienelor grupate în jurul unei forme umane, care era lungită pe jos, incapabilă să facă vreo mișcare.

— Ce se întâmplă aici? – întrebă el răstit, mai mult speriat decât nervos față de cele ce se petreceau.

Toate privirile se întoarseră către el. Fata era culcată pe burtă și nu făcea nicio mișcare. Numai de n-ar fi omorât-o! – se gândi Preston, îngrijorat pentru cariera și pentru viitorul lui, care deveneau pe zi ce trece tot mai nesigure. Îmbrânci gardianele și se aplecă deasupra deținutei, degajându-i chipul. Abia atunci o recunoscu: era Lila Cleven, drăguța negresă de care se atașase destul de mult în ultima vreme. Puse capul pe pieptul ei, ascultând slabele bătăi ale inimii și, în același timp, simți un gol în stomac. Noroc că încă mai respira.

— Chemați-l imediat pe Dr. Patinkin! Repede! Dar cum niciuna dintre bătăușe nu se înghesuia să-i execute ordinul, privindu-l cu ostilitate, se adresă gardianei nou angajate, care stătea ceva mai retrasă de grupul celorlalte:

— Gross, adu-l imediat pe medic aici! Să vină cu trusa de prim ajutor și cu o targa.

— Am înțeles, domnule director! – zise fata militărește, rupând-o la fugă pe coridor, spre dezaprobarea colegelor sale.

— Îmi spune și mie cineva ce s-a întâmplat? – își întrebă Tony Preston subalternele.

După câteva momente de ezitare, Savina făcu trei pași în față, etalându-și cu scârbă propria fizionomie și hainele mânjite cu excremente.

— Dacă târfa asta scapă cu viață, nu o voi considera o fată prea norocoasă!

— Ce i-ai spus pentru a o determina să facă așa ceva?

— Nimic. Nu i-am spus nimic neadevărat! – minți gardiana cu nerușinare. De mult mă pândea și acum a avut ocazia de a se răzbuna pe mine pentru că nu-i caut în coarne.

— Dar de ce ai intrat în contact cu ea? Din câte știu, locul tău era la pupitrul de comandă, nu alături de deținute.

— S-a blocat sistemul electronic al uneia dintre porți și a trebuit să o acționez manual.

Directorul nu crezu nicio vorbă din cele spuse de Frasier. Știa că, dacă Lila reacționase astfel, fusese provocată. O cunoștea destul de bine. Pentru nimic în lume n-ar fi atacat ea prima. La fel de bine cum cunoștea faptul că gardiana împroșcată cu rahat agresa deseori condamnatele, defulându-se astfel de frustrările unui menaj mai mult decât nefericit.

Totuși, nu o putea acuza, cu toată teroarea instituită în închisoarea pe care o conducea. Savina Frasier era un fel de lider al supraveghetoarelor și nici chiar colegele ei nu îndrăzneau să i se împotrivească. Era clar, nu va lua nicio măsură pe moment. Mai întâi trebuia să judece situația la rece.

— Bine. Te rog să-mi faci un raport amănunțit despre cele petrecute. Înainte să ieși din tură, lasă-l la gardiana de serviciu. Și-acum, gata! Fiecare la postul ei.

Excitate încă de lupta din care ieșiseră învingătoare, gardianele își potriviră bastoanele la centură și se îndepărtară alene pentru a nu-i da satisfacție directorului. Ce dacă acesta era bărbat și avea cea mai mare funcție din penitenciar? Tot ele făceau legea printre deținute…

Doctorul Serghei Patinkin se apropia în fugă, însoțit de gardiana Gross, care târâia după ea o targa pe rotile zornăitoare. Lila își mișcă puțin capul, dând semne că își revine. Ajuns alături de fată, medicul îngenunche și îi luă în grabă pulsul. Acesta revenea treptat la normal.

— Ce părere ai, Serghei, e grav? se interesă Preston îngrijorat.

— Deocamdată observ doar echimoze și contuzii. O duc la infirmerie să văd dacă nu s-a declanșat vreo hemoragie internă. Va fi nevoie și de un examen radiologie, ca să știm dacă a suferit luxații sau fracturi. Au aranjat-o bine fetele tale…

— Ține-o câteva zile la infirmerie și pe urmă voi decide ce măsură voi lua. Oricum, va trebui să stea la izolator când se mai înzdrăvenește. Ăsta-i regulamentul, n-am ce face…

În acel moment, Lila deschise ochii, recunoscându-l pe director. Încercă să-i surâdă, însă nu izbuti să-i adreseze decât o grimasă ce trăda suferința acută pe care o suporta cu stoicism. Până și cuvintele se încăpățânau să rămână în gâtlejul ei și în gura plină de sânge, așa că renunță să mai comunice.

Cei trei o suiră pe targă cu grijă, îndreptându-se apoi cu toții spre infirmeria închisorii.

Doctorul ucrainean și gardiana Gross o dezbrăcară complet pe negresă, după care bărbatul îi ceru acesteia:

— Lasă-mă singur cu ea! Nu mai am nevoie de dumneata; îți mulțumesc pentru ajutor!

Rămas singur cu pacienta, Patinkin efectuă o examinare amănunțită a corpului acesteia, ajungând în cele din urmă la concluzia că nimic nu părea rupt înăuntru. Îi administră niște pastile dizolvate într-un pahar cu apă și îi făcu o injecție, după care îi spuse:

— Ai să dormi ca un nou-născut până mâine dimineață. Cred că atunci va dispărea și cea mai mare parte dintre dureri.

— Mulțumesc, doctore!

— Cu plăcere! Ne vedem mâine la prima oră.