Zeita Ucigasa

Zeita Ucigasa de Anthony King

Poliția criminală „Cazuri Speciale”

Incinta cu trei pereți tapetați cu oglinzi, ce nu măsura mai mult de patru metri pătrați, i se păru perfectă bărbatului, care începu să își admire alura din mai multe unghiuri. Suspină de două ori când zări acel început de chelie și abdomenul destul de proeminent, dar se consolă repede la gândul că erau destule femei pe lume care îl plăceau și așa.

Își scoase tacticos pantalonii și – în așteptarea vânzătoarei Niny – își aranja șortul cu picățele albastre pe care îl purta, ca să pară cât mai sexy cu putință.

Făcând pe pudica, ea îl strigă din spatele perdelei ce masca intrarea în cabina de probă, după care îi aruncă pe deasupra draperiei nădragii fermecați:

— Când ești gata echipat, să mă chemi! Mai mult ca sigur că or să-ți vină perfect.

Detectivul nu voia să grăbească lucrurile, așa că îi făcu jocul, iar când termină cu îmbrăcatul, îi zise:

— Ai avut dreptate! Îmi vin destul de bine. Poate doar aici…

— Unde? Se grăbi Niny să dea perdeaua la o parte, făcându-și apariția cu un metru de croitorie atârnat pe după gât.

— Mă țin puțin între picioare…

Vânzătoarea îngenunche și începu să-i cerceteze prohabul. Pudoarea și-o lăsase în afara cabinei de probă, ca o profesionistă ce era.

— Vrei să-ți depărtezi puțin picioarele? Îi ceru ea, pe un ton neutru. Aici? Oh, da! Adăugă, mângâindu-i organele sexuale. Dar să știi că nu e de la croială… Cred că cu tine e ceva în neregulă… la să vedem!

Și, fără a mai aștepta aprobarea lui, trase fermoarul pan-talonilor de doc, exclamând aproape instantaneu:

— Eric, tu ești pe cale de a avea o erecție în toată regula! De-aia te jenează pantalonii.

— Și ce crezi că-ar fi de făcut?

— Te rezolv eu, imediat… Nu trebuie decât să-ți liniștesc… Membrul. Altfel, nu vei cumpăra pantalonii, nu? Deci, am un motiv bine întemeiat să procedez în acest mod. Clientul nostru, stăpânul nostru, cum se spune…

Detectivul înțelese imediat că, din acel moment, orice cuvânt al său ar fi fost inutil și ineficient. De aceea preferă să tacă, lăsând-o pe Niny să-și facă meseria.

Tânăra îi coborî pantalonii în vine, iar cu o mână expertă continuă să îi maseze organul de polițist deprins cu toate relele din oraș. Acesta prinse viață cât ai clipi din ochi, căpătând proporții din ce în ce mai impresionante.

— Oh, slabe speranțe să îl cumințim cu una, cu două, pe nărăvașul ăsta! Aprecie. Fata, cu un zâmbet șăgalnic pe chip. E un „băiețel” neascultător care nu vrea să se culce…

— Poate ar dori să audă un cântec de leagăn sau… Poate… Să fie sărutat! Îndrăzni Eric Black.

— N-ar fi exclus, aprecie Niny, folosindu-și degetele din ce în ce mai repede. Apoi adăugă: „Băiețelul” crește văzând cu ochii.

Începu să-l alinte cu devotament, mai întâi sărutându-l cu vârful buzelor, apoi folosindu-și limba, ca în cele din urmă să-l înghită aproape în totalitate, cu un scâncet de satisfacție nedisimulată. La scurt timp, îl scoase din gură și îi vorbi, de parcă i s-ar fi adresat unui copilaș:

— Te-ai întărâtat? Vrei să te plimbi între sânii mei? Am să-ți fac pe plac, dragule, însă numai dacă îmi promiți că pe urmă vei sta cuminte, la locul tău…

Apoi își însoți vorbele de scoaterea bluzei și a sutienului, prea mic pentru un bust atât de proeminent.

— La vino tu încoa', „băiețel” neascultător ce ești!

Prinse mădularul vinețiu al polițistului, aranjându-l între sânii pe care îi ținea cu ambele mâini, și îl presă cu putere.

— Așa, plimbă-te în sus și în jos! Îl îndemnă ea, ajutându-l în același timp prin propriile mișcări ale bustului.

Manevrele ținură câteva minute bune, până când fata aprecie în mintea ei că dimensiunile obținute erau optime pentru ceea ce trebuia să urmeze. De aceea, își încolăci brațele în jurul lui Eric, prinzându-l strâns de fese, apoi îi înghiți mădularul, căruia i se dedică pe de-a-ntregul.

Bărbatul înțelese că a venit rândul lui și, cu multă seriozitate, o prinse de ceafă, împingându-se înainte și înapoi într-un ritm din ce în ce mai susținut. Cu mâna rămasă liberă, controla sfârcurile maronii ale lui Niny, constatând cu plăcere că acestea sunt tari ca piatra, semn că fetei îi plăcea cu siguranță proba la care lua parte.

Într-o sincronie la care polițistul n-ar fi îndrăznit să spere cu câteva zeci de minute mai devreme, cei doi se unduiau pasional, fiecare gemând de plăcere în legea lui. Fără îndoială, era un du-te-vino de pomină…

— Băiețelul” e tare năbădăios! Zise fata, eliberându-și gura pentru o clipă, ca să poată trage adânc aer în piept. Nu e deloc cuminte. E rău, rău de tot. Foarte răăă…

În acea clipă, văzându-se din nou „înghițit”, Eric nu mai rezistă. Era excitat la maximum și respira din ce în ce mai sacadat.

Fata prinse a scânci încetișor, iar el o dirija, împingând-o de ceafă, astfel încât să pătrundă cât mai mult în cavitatea ei bucală. Sânii lui Niny se bălăbăneau haotic înainte și înapoi, ceea ce îl făcu pe detectiv să zâmbească.

Puțin îmi pasă în această clipă dacă sunt sau nu silico-nați! Își zise el, continuându-și activitatea cu și mai mult aplomb.

Oglinzile îi ofereau o priveliște de-a dreptul hilară, neobișnuită. Se abținu, totuși, să râdă, fiindcă deodată simți o presiune de nesuportat în vintre. Știa ce avea să urmeze…

Acceleră ritmul, sfârșind prin a rămâne cu bazinul avântat înainte, încordat la maximum și extaziat la culme. Ejacula cu o plăcere pe care de multă vreme n-o mai simțise.

Într-adevăr, merită să-ți faci cumpărăturile din acest magazin! Se gândi bărbatul, mulțumit.

Peste câteva minute, polițistul se afla în fața casei de marcat. Își revenise în fire și acum părea un om cât se poate de respectabil, ce se pregătea să plece într-un binemeritat concediu de odihnă.

În spatele tejghelei, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Niny îi amábala cumpărăturile făcute, arborând un aer profesional. Știa ea ce știa…

— Îți mulțumesc că ai ales magazinul nostru! Te aștept și altădată. Când ai nevoie de ceva, nu ne ocoli!

În loc de răspuns, Eric Black se mulțumi să mormăie ceva neinteligibil, după care se îndreptă fericit spre ieșire, abia păstrându-și echilibrul – din cauza pachetelor voluminoase pe caré era nevoit să le transporte până la Fordul Scorpio, parcat în apropiere. Sau poate din altă cauză… Nici nu apucă să depună întregul arsenal pe bancheta din spate a automobilului să-și aprindă un Camei fără filtru, că telemobilul său începu să emită – mai zgomotos decât ar fi dorit – melodia „Baladă pentru Adeline”.

— Eric la aparat! Răspunse el, înciudat, când constată că era sunat de la biroul Diviziei „Cazuri Speciale”.

— Vă salut, domnule detectiv! Sunt eu, Melanie Pullman. Sper că nu vă deranjez.

— Bineînțeles că nu. Știi bine că ești singura colegă de serviciu care nu mă scoate din sărite. Dimpotrivă…

— Vă mulțumesc, domnule! Galant ca de obicei…

— Despre ce este vorba, Melanie?

— Șeful vă așteaptă la el în birou, peste o jumătate de oră. E agitat ca naiba, adăugă secretara căpitanului Corky West – comandantul diviziei – ca să fie și mai convingătoare. Vă sfătuiesc să nu întârziați!

— Bine, păpușă scumpă, dar eu de azi sunt în concediu de odihnă! Protestă polițistul, gândindu-se mai mult la crupa și la sânii deosebit de generoși ai secretarei decât la inutilitatea împotrivirii sale verbale.

— Știu foarte bine asta. Și el o știe, dar… Cred că formularea corectă e alta.

— Care?

— Ați fost în concediu… Până acum trei minute. Căpitanul chiar a urlat la sergentul Steve Mann, când acesta i-a spus nu știu ce despre o partidă de pescuit. Știți cumva la ce s-a referit?

— Acum nu mai are importanță, draga mea. Voi încerca să ajung la sediul diviziei în cel mai scurt timp.

Apoi închise telefonul, înjurând cu voce tare, de mama focului, știind că nu avea încotro și că trebuia să se supună ordinului primit:

— Blestemată fie ziua în care mi-am pus uniforma poliției! Năpasta să cadă peste academia aia, ca măcar să n-o mai apuce și alții pe urmele mele!

Descarcă în grabă pachetele din mașină și se îndreptă cu ele spre magazinul de unde tocmai ieșise. Niny îl întâmpină încă din prag, de parcă între ei doi n-ar fi existat decât relații strict profesionale:

— Domnul mai dorește ceva?

— Domnul dorește să returneze chestiile astea și să-și recupereze banii.

— Aveți cumva vreo neplăcere?

— Da…, în legătură cu concediul meu de odihnă, care tocmai s-a încheiat…

— Mă numesc Rajih Pundjab Brahalatkanthi.

Bărbatul se privea atent în oglinda de pe holul încărcat cu piese de mobilier vechi, încercând să pară cât mai natural.

— Bună ziua, numele meu este Pundjab Brahalatkanthi! Rajih, pentru prieteni.

Imaginea reflectată de oglindă îl nemulțumea. Își aranja turbanul de mătase purpurie, apoi scoase un pieptene dintr-un buzunar ascuns, aranjându-și barba deasă și lungă. Procedă la fel și cu favoriții.

În acel moment fu întrerupt de sosirea unei femei în-veșmântate în haine grele, de brocart, ale căror fire aurii îți luau ochii.

Fără un cuvânt, aceasta îi indică o ușă masivă și rămase în așteptare, cu brațele încrucișate pe piept.

Rajih se înclină respectuos în fața ei și deschise ușa cea grea, confecționată din lemn masiv. Pătrunse într-o încăpere fără ferestre, scăldată într-o lumină roșie, aproape ireală, ce provenea de la un felinar electric în formă de cap de elefant. Acesta era amplasat pe un perete lateral al camerei, în care domnea un aer înăbușitor, încărcat de miresme de smirnă, ceară arsă și tămâie.

Rămase câteva secunde nemișcat în prag, pentru a-și obișnui ochii cu lumina aceea difuză, apoi făcu trei pași înainte pe covorul gros de Buhara. Se așeză în genunchi cu mișcări lente și bine studiate, înclinându-se și atingând podeaua cu fruntea. Rămase astfel, în așteptare, până când o voce poruncitoare, bărbătească, îi ordonă:

— Ridică-te!

Rajih se execută, întorcându-se cu 45 de grade spre cel mai impunător obiect din încăpere, aflat în locul de unde se auzise glasul. În fața lui se afla o statuie impresionantă din jad, măsurând peste doi metri înălțime, care înfățișa o femeie de o frumusețe răpitoare, exact pe gusturile sale. Aceasta, cu ochii pe jumătate închiși, stătea în poziția clasică de lotus.