Era caritatii

Era caritatii de Arkadi Weiner

I

Diferite instituții și întreprinderi angajează: contabili-șefi, ingineri, tehnicieni, constructori, ingineri mecanici, ingineri auto, mecanici auto, șoferi, hamali, expe­ditori, secretare-dactilografe, planificatori, șefi de echipă, constructori pentru șan­tiere, muncitori-constructori cu orice cate­gorie de calificare.

Anunț

— Deocamdată, stai jos, ascultă și caută să înveți, spuse Gleb Jeglov, care apoi uită cu totul de mine. Ca să nu mai atrag atenția celorlalți asupra mea, mă așezai lîngă peretele împodobit cu o placardă veche, decolorată, pe care scria: „Lucrători ai Comisariatului Poporului pentru Afa­cerile Interne, economisind energia electrică, sprijiniți frontul!”

Frontul nu mai exista demult, însă deși energia electrică trebuia economisită, becul din cameră mai pîlpîia și acum. Ziua cenușie de septembrie se transforma treptat într-o seară umedă și posomorîtă, iar para galbenă de o sută de wați se răsfrîngea ca o pată fumurie pe florile de gheață albăstrui de pe geam. În birou era frig. Pe sub oberlihtul oval al ferestrei pe care rămăseseră pînă acum lipite benzi de hîrtie albă pătrundea un curent rece.

Nu mă supărasem că cei de față discutau de parcă pe scaunul vienez, cu picioare rahitice, absurde, ar fi stat un manechin, nu eu, Șarapov, noul lor colaborator și coleg. Înțelegeam doar că aici nu-i pur și simplu miliția judiciară, ci iadul însuși: secția de combatere a banditismului, și că în instituția asta drăgălașă n-avea nimeni timp să se ocupe de inițierea mea în problemele operațiunilor polițienești. Mă simțeam totuși amărît și stînjenit, probabil tocmai din cauza acestei situații în care îmi revenea rolul unui școlar ce a chiulit de la cursuri tot anul și acum ascultă fără să priceapă nimic, în timp ce colegii lui, harnici, rezolvă probleme foarte complicate. Așa că începui să urmăresc inconștient tot ce spuneau, încercînd să surprind o fisură cît de mică în raționamentul lor sau vreo deducție pripită. Dar nu era ușor, pentru că amănuntele operației pe care o discutau cu atîta însuflețire nu-mi erau cunoscute, iar de întrebat nu voiam să-i întreb, astfel încît doar pe baza unor fraze disparate — replici, întrebări și răspunsuri — mi se contura sensul operației denumite „pătrunderea în bandă”.

Senka Asul, un hoț pe care Jeglov fie că-l speriase, fie că-l convinsese — asta n-am putut-o lămuri, dar oricum despre el era vorba — îi promisese acestuia să-i înlesnească un contact cu banda „Pisica Neagră”. El acceptase să le comunice bandiților că un „tip cu idei” caută niște hoți de mîna-ntîi pentru o afacere din care s-ar putea cîștiga un milion de ruble.

Pentru pătrunderea în bandă fusese chemat special un lucrător operativ de la Iaroslav, pentru ca nimeni, nici chiar din întîmplare, să nu-l recunoască la Moscova. Iar azi dimineață Senka Asul telefonase anunțînd că „tipul cu idei” va fi așteptat la ora nouă seara pe Bulevardul Țvetnoi, pe a treia bancă din stînga, cum vii dinspre Piața Centrală.

Lucrătorul operativ Vekșin care urma să joace rolul „tipului cu idei” nu-mi plăcea. Avea un păr care-i stătea drept în sus, de culoarea paiului, ochi rotunzi de pasăre, iar pe mîna dreaptă își tatuase cu albastru numele „Vasea”. Se străduia din răsputeri să dea impresia că întîlnirea care urma să aibă loc nu-l frămîntă cîtuși de puțin, că la Iaroslav a mai văzut el de-alde astea. De aceea glumea tot timpul, presărînd în discuție glume nesărate de care rîdea primul și, alegîndu-mă pe mine ca fiind mai nou și mai puțin experimentat decît el, mă întrebă:

— Știi să vorbești în argou?

Comandasem un detașament de pedeapsă și avusesem de-a face cu niște criminali cum Vekșin nici măcar nu visa, așa că stăpîneam la perfecție argoul borfașilor, dar acum nu se cuvenea să vorbesc despre asta — putea să pară o lăudăroșenie din parte-mi. Vekșin rîse scurt și-i zise lui Jeglov:

— N-aveți nici o grijă, tovarășe căpitan. În vocea lui de băiețandru mi se păru că deslușesc o notă de încor­dare isterică. Totul o să meargă strună. Nici n-o să aibă timp să se dezmeticească și i-am și făcut marț!

Stătusem mult timp nemișcat și, fiindcă-mi amorțise un picior îmi schimbai poziția, scaunul vienez scîrțîi puternic și toți se întoarseră spre mine. Apoi, pentru că eu con­tinuam să stau nemișcat și să tac chitic, se întoarseră din nou spre Vekșin, în timp ce Jeglov lovind cu muchia palmei în masă îi spunea:

— Ia aminte, Vekșin, nu ți se cere nici un fel de inițiativă personală, să nu încerci să faci pe grozavul sau pe borfașul trecut prin ciur și prin dîrmon. Sarcina ta e simplă, tu ești un pion neînsemnat, un bleguț cu caș la gură și ai fost trimis să vezi dacă e cumva pe acolo cineva cu care s-ar putea discuta. Dacă ei sînt de acord să jefuiască o agenție CEC la care lucrează o complice de-a noastră, atunci o să vină să discute cu ei chiar șeful în persoană. Voi căutați o legătură, fiindcă sînteți prea puțini și n-aveți decît o singură armă.

— Și dacă o să-ntrebe de ce n-a venit șeful de la bun început?

Lui Vasea Vekșin îi luceau ochii rotunzi de coțofană, în timp ce-și freca într-una palmele roșietice cu încheieturi subțiri de copil, care ieșeau din mînecile vestonului scurt, cafeniu.

— Să le spui că șeful nu-i atît de prost încît să se bage singur în gura lupului, de unde să știți voi că n-aveau să vină cu ei și sticleții? Și-n afară de asta, că ție nu ți-e frică, fiindcă n-ai nimic pe suflet și că nici n-ai putea să „ciripești” nimic despre treaba plănuită, fiindcă habar n-ai de ea.

Fața lui Jeglov părea îngîndurată și tristă totodată, îmi făcea impresia că n-are nici el prea mare încredere în băiețandrul ăsta. Și deodată îmi trecu prin minte să mă propun pe mine în locul lui Vekșin. E drept că de-abia venisem la DMJ[1], dar cred că aș fi putut îndeplini și eu misiunea flăcăului ăstuia. La urma urmei, chiar dacă aș fi dat greș, și banditul care trebuia să vină la întîlnire m-ar fi mirosit, oricum tot aș fi fost în stare să-l înhaț și să-l aduc viu în strada Petrovka nr. 38, ceea ce n-ar fi fost tocmai rău. Și cum în timpul războiului capturasem destui informatori din liniile inamice, știam foarte bine ce măr­turisiri poate face un om luat prin surprindere. N-aveam nici o îndoială că pe banditul prins de mine o să-l facă să vorbească la DMJ. Iată de ce toată povestea asta în care rolul principal fusese atribuit tînărului Vekșin mi se părea riscantă și chiar contraindicată.

Mă răsucii din nou pe scaunul care scoase un scîrțîit. puternic. Era un scăunel caraghios pe al cărui spate curbat atîrna o bucată de tinichea rotundă ca o medalie.

— N-ar fi poate mai bine să-l înhățăm pe bandit și să discutăm cu el mai serios aici?

Toți se întoarseră spre mine și, pentru o clipă, în birou se lăsă liniștea, după care urmă o explozie asurzitoare de rîs. Rîdea nestăpînit, într-un falset subțirel, Vekșin, vocea baritonală a lui Jeglov hohotea reținut și cu mici pauze, Ivan Pasiuk, abia mișcîndu-și buzele crăpate de vînt, răc­nea în lege — un adevărat rîs de sergent —, iar Grișa, fotograful, își ștergea lacrimile pe sub lentilele groase ale ochelarilor.

Îi privii pe fiecare fără grabă. Jeglov se opri brusc din rîs și toți ceilalți tăcură ca și cînd le-ar fi comandat „drepți!” Doar Vekșin nu se putu opri și mai hohoti un pic.

Jeglov puse o mînă pe umărul meu și-mi spuse:

— Aici, la noi, amice dragă, nu-i ca pe front. N-avem nevoie de prizonieri informatori!

Mă miră faptul că Jeglov îmi ghicise atît de exact gîndurile. Firește, ar fi fost mai bine să tac și să las să se uite propunerea pe care o făcusem și care, judecînd după reacția tuturor, li se păruse o absurditate, vădind o totală nepricepere. Dar mă aprinsesem și atunci cînd mă aprind sînt cuprins nu de o exaltare prostească, ci de o îndărătnicie de tanc. De aceea, întrebai calm, cu voce nu prea tare:

— Și de ce, mă rog, n-aveți nevoie de prizonieri informatori?

Jeglov își răsuci o țigară, suflă în ea șuierînd și ridică din umeri.

— Fiindcă pe front regula-i simplă: cel pe care l-ai prins e dușman, și problema rămîne simplă pînă la capăt, dar pe banditul pe care-l înhați îl poți numi dușman doar atunci cînd dovedești că a comis o infracțiune. Chiar dacă îl prindem, el ne poate trimite la plimbare.

— Cum să ne trimită la plimbare? Doar de aia-i informator, ca să răspundă cînd îl întrebi. Iar de dovedit, putem dovedi și mai tîrziu.

Jeglov își aprinse țigara, dădu drumul unui rotocol de fum și mă întrebă:

— Pe front, cînd un prizonier nu vrea să vorbească, ce pățește?

— Cum ce pățește? rostii eu mirat. E tratat, cum se spune, conform legilor de război.

— Întocmai, mă aprobă Jeglov. Dar de ce? Fiindcă e soldat sau ofițer al unei armate dușmane, luptă împotriva ta cu arma în mînă, iar vinovăția lui nu mai necesită dovezi...

— Dar banditul nu are și el armă? mă încăpățînai eu.

— La întîlnire poate veni foarte bine și fără armă.

— Și ce-i cu asta?

— Este, fiindcă-n buletinul lui nu scrie că-i bandit. Ba, dimpotrivă, scrie că-i cetățean. Și că locuiește, știu eu, pe strada Încurcată nr. 5. Mai înhață-l dacă poți!

— La drept vorbind, acum, un infractor versat e mult mai periculos decît un fascist, spuse Vekșin rotindu-și ochii ca niște mărgele gălbui. Cu buletinul ăsta îi jefuiește și-i omoară pe-ai lui! Sînt mai răi decît fasciștii, repetă el pentru a fi mai convingător.

„Multe mai știi tu despre fasciști!” îmi zisei eu fără să mai deschid gura. Înțelegeam că greșisem amestecîndu-mă în discuție. Acum, după ce dădusem dovadă de atîta nepricepere, nu mai aveam nici o șansă să fiu trimis la întîlnirea cu bandiții în locul lui Vekșin.

Consfătuirea luă sfîrșit. Timpul se scurgea insuportabil de încet. Jeglov îmi dădu un bon de masă și merserăm cu toții să mîncăm la cantina de la parter. În afară de Vekșin, care, pentru orice eventualitate, rămase în birou. Îi adu­serăm o jumătate de pîine și o cutie cu stufat cu carne de porc pe care le înfulecă iute, bău apă dintr-o carafă, lingîndu-și apoi degetele subțiri.

Lîngă numele „Vasea”, tatuat cu litere stîngace, pe mînă avea o mulțime de excrescențe și privindu-le, nu știu de ce mi-am amintit de o superstiție auzită în copilărie, care spune că dacă atingi o broască rîioasă, îți cresc negi pe mîini.

„E încă un puștan, mi-am spus îngăduitor, iertîndu-i lui Vasea aroganța. Puștan de-a binelea.”

Atunci nu știam că la activul acestui „puștan” se numărau nu numai vreo treizeci de pungași prinși, ci și banda de tîlhari a lui Iașa Lălîul, capturată grație excepționalei iscusințe a lui Vekșin de a pătrunde în adîncul sufletului infractorului.

— Ai arma la tine? îl întrebă Jeglov.

— Cum să nu! și Vekșin își ridică puțin poala vestonului de lustrină, lovind ușor cu palma tocul revolverului. Nu mă despart de el niciodată.

Jeglov zîmbi.

— O să trebuiască să-l lași aici. Acolo n-ai nevoie de el.

— Chiar deloc? zîmbi și Vekșin, descingîndu-și tocul revolverului.

Timpul se scurgea încet, minutele picurau leneșe și dacă limba de aramă înverzită a pendulei nu s-ar fi legănat monoton în cutia ei lungă, ai fi crezut că încremeniseră pe vecie. Ploaia șuiera în geam insuportabil de uniform, cu sunet de muzicuță stricată; din stradă răsună deodată sirena stridentă a unei salvări; de pe coridor se auziră tropăituri grele, iar la opt și jumătate, cînd Jeglov se ridică spunînd: „Gata, să mergem!”, toți săriră și înce­pură să se îmbrace cu impermeabilele și să-și pună chipiele, îngrămădindu-se pentru o clipă în fata ușii. Jeglov răsuci comutatorul și becul slab, gălbui, fu parcă înghițit de întunericul ce năvăli din colțurile camerei, iar în beznă, pîlnia difuzorului mai murmură în urma noastră: „Este ora douăzeci și treizeci de minute, ora Moscovei. Transmi­tem lieduri și arii din opere, în interpretarea artistei eme­rite a R. S. F. S. R. Pantofel-Necețkaia...”

Pe aleea Kolobovski, Vekșin o luă înainte. Noi îl urmam la vreo sută de metri distanță, apoi ne împrăștiarăm. Pe bulevardul Țvetnoi, Vasea se așeză pe a treia bancă din stînga, cum vii dinspre Piața Centrală, situată în luminișul unui boschet. De la distanță era vizibilă din toate părțile. Eu și Jeglov ne ascunserăm lîngă o prăvălioară de chimicale închisă, în spatele unei lustragerii, pe a cărei ușă fusese bătută în cuie o scîndură groasă.

De aici puteam vedea silueta plăpîndă a lui Vekșin, gîrbovită pe bancă, sub ploaia rece și măruntă de septem­brie. Oaspetele așteptat de toți nu putea să apară fără să-l vedem și nici să plece neobservat. Pe stradă nu se mai vedeau trecători aproape deloc. Trecu un tramvai luminat cu becuri albăstrui. Îmi privii ceasul cu cadran fos­forescent.

— Nouă și un sfert...șoptii eu.

Jeglov îmi strînse mîna cu putere. Lîngă Vekșin se oprise un bărbat înalt, care stătu puțin în picioare, apoi se așeză alături de el. Nu reușeam să-mi dau seama de unde apăruse: toate trecerile erau supravegheate și nu se putea apropia neobservat. Mă uitai la Jeglov, și el îmi șopti foarte încet, ca și cum banditul l-ar fi putut auzi de unde se afla:

— A sărit din mersul tramvaiului...