Destelenire

Destelenire de Ivan Turgheniev

PARTEA ÎNTÂI

„Desțelenirea trebuie făcută cu un plug care taie brazde adânci, nu cu o rășchitoare care alunecă la suprafață.”

Din însemnările unui gospodar agronom

I

În primăvara anului 1868, la Petersburg, cam pe la ceasurile unu după-amiază, un tânăr de vreo douăzeci și șapte de ani, neîngrijit și chiar sărăcăcios îmbrăcat, urca pe scara de serviciu a unei case cu patru etaje, de pe strada Ofițerskaia. Abia târându-și galoșii scâlciați și legănându-și încet corpul greoi, ajunse în sfârșit la capătul de sus al scării, se opri în fața unei uși stricate, care era întredeschisă și, fără să tragă clopoțelul, oftând zgomotos, dădu buzna în antreul mic și prost luminat.

— Nejdanov e acasă? strigă el cu o voce profundă de bas.

— Nu-i acasă –, sunt eu aici, intrați, răsună din camera vecină o voce de femeie și aceea destul de joasă.

— Mașurina? întrebă iarăși noul sosit.

— Chiar ea. Dumneata ești, Ostrodumov?

— Pimen Ostrodumov, răspunse el și, după ce își scoase cu grijă galoșii și-și atârnă în cui mantaua ponosită, intră în încăperea de unde auzise vocea femeii.

Camera scundă, murdară, cu pereții zugrăviți în verde spălăcit, era slab luminată de două ferestruici prăfuite. N-avea altă mobilă decât patul de fier dintr-un colț, masa din mijloc, câteva scaune și etajera ticsită de cărți. Lângă mesă ședea o femeie de vreo treizeci de ani, cu capul gol, într-o rochie neagră de stofă, și fuma o țigară. Văzându-l pe Ostrodumov, care intrase în cameră, îi întinse fără nicio vorbă mâna ei mare și roșie. Tot în tăcere, Ostrodumov i-o strânse, se lăsă pe un scaun și scoase din buzunarul de la piept o jumătate de țigară de foi. Mașurina îi dădu foc și amândoi, fără să vorbească și fără să se uite măcar unul la celălalt, începură să scoată rotocoale de fum albăstrui în aerul dens al camerei, destul de îmbâcsit și așa.

Deși nu semănau ca trăsături, cei doi fumători aveau ceva comun. Figurile lor neîngrijite, cu buze groase, cu dinți mari și nas butucănos (pe lângă toate Ostrodumov mai era și ciupit de vărsat) oglindeau cinste, dârzenie, dragoste de muncă.

— L-ai văzut pe Nejdanov? întrebă într-un târziu Ostrodumov.

— L-am văzut; trebuie să vie îndată. S-a dus cu niște cărți la bibliotecă.

Ostrodumov scuipă într-o parte.

— Ce tot aleargă așa, de la o vreme încoace? Nu mai e chip să dai de el.

Mașurina scoase o alfa țigară și, aprinzând-o cu grijă, zise:

— Îi e urât.

— Îi e urât! o îngână mustrător Ostrodumov. Auzi dumneata, răsfăț! Parcă n-am avea nimic de făcut. Noi nu prididim cu câte avem pe cap și dumnealui se plictisește!

— Scrisoarea de la Moscova a sosit? întrebă Mașurina, după un răstimp.

— A sosit… alaltăieri.

— Ați citit-o?

Ostrodumov dădu din cap.

— Ei… și…

— Ce să fie? În curând va trebui să plecăm.

Mașurina scoase țigara din gură.

— Păi, de ce? Aud că acolo totul merge bine.

— Merge cum trebuie. Numai că s-a oploșit pe acolo un om nesigur. Așa că… trebuie să fie înlocuit; sau poate chiar îndepărtat de tot. Dar mai sunt și altele. Și pe dumneata te cheamă.

— În scrisoare?

— Da, în scrisoare.

Mașurina își scutură părul greu, strâns neglijent la ceafă, dar căzându-i șuvițe peste frunte și sprâncene.

— Ei, ce mai vorbă! grăi ea. Dac-o veni ordin, trebuie să-l execuți, fără discuție.

— Sigur că discuție nu-ncape. Numai că fără bani nu faci nimic, iar banii de unde să-i iei?

Mașurina căzu pe gânduri.

— Nejdanov trebuie să facă rost, spuse ea cu jumătate de glas, parcă pentru sine.

— Pentru asta am și venit, confirmă Ostrodumov.

— Ai scrisoarea la dumneata? întrebă deodată Mașurina.

— Da. Vrei s-o citești?

— Dă-mi-o… sau nu, nu-i nevoie. O vom citi împreună… mai târziu.

— Tot ce-ți spun e adevărat, mormăi Ostrodumov. Să nu te îndoiești…

— Da nici nu mă îndoiesc.

Și amândoi amuțiră din nou; numai dârele de fum ce le ieșeau ca și mai înainte din gură se ridicau șerpuind ușor deasupra celor două capete cu păr des.

În antreu răsună zgomot de pași.

— Iată-l, șopti Mașurina.

Ușa se întredeschise ușor și prin deschizătură apăru un cap care însă nu era al lui Nejdanov.

Era un căpșor rotund cu păr negru, aspru, cu fruntea lată, zbârcită, cu niște ochi căprui, foarte ageri, sub niște sprâncene stufoase, cu un nas ca un cioc de rață, ridicat în sus și o gură mică, trandafirie, caraghios țuguiată. Căpșorul acesta se uită în jur, se înclină, surâse, arătând o mulțime de dințișori albi și intră în cameră odată cu un trup slăbuț, cu mânuțe scurte și niște picioare cam strâmbe, care șchiopătau puțin. Cum zăriră căpșorul acesta Mașurina și Ostrodumov făcură niște mutre care trădau un îngăduitor dispreț, de parcă fiecare și-ar fi zis în gând: „A! ăsta era!”, dar nu scoaseră niciun cuvânt și nici nu se mișcară. De altfel, primirea aceasta nu numai că nu tulbură pe noul venit, ci dimpotrivă, părea să-i dea oarecare satisfacție.