Fum

Fum de Ivan Turgheniev

I

La 10 august 1862 o mare mulțime de oameni se afla adunată în fața vestitului edificiu „Conversation”^[1]din Baden-Baden. Era o vreme minunată. Totul împrejur: copacii cu frunzișul verde, casele albe ale acestui oraș plăcut, șirurile unduioase de munți – aveau un aer de bunăstare și sărbătoare sub razele prietenoase ale soarelui. Pretutindeni stăruia un surâs plin de încredere și de grație, și același surâs nelămurit și luminos flutura pe toate chipurile omenești, bătrâne și tinere, urâte și frumoase. Chiar figurile cănite și fardate ale demimondenelor pariziene nu stricau impresia generală de sinceră mulțumire și desfătare. Panglicile și penele pestrițe, fulgerările de aur și de oțel de pe pălării și voaluri îți aminteau fără voie strălucirea însuflețită și jocul diafan al florilor de primăvară și al aripilor multicolore. Numai jargonul gutural franțuzesc, sec și gălăgios, care se revărsa pretutindeni, nu putea înlocui ciripitul păsărilor și nici nu se asemăna cu el.

De altfel, toate își urmau cursul firesc. Orchestra cânta în pavilion ba un potpuriu din Traviata, ba un vals de Strauss, ba Spune-i, romanța rusească aranjată pentru instrumente de amabilul capelmaistru. Iar în sălile de joc, împrejurul meselor verzi, se îngrămădeau aceleași figuri cunoscute cu aceeași expresie, stupidă și lacomă, uluită sau întărâtată – într-un cuvânt o expresie prădalnică, pe care frigurile jocului o întipăresc pe toate trăsăturile, chiar și pe cele mai aristocratice. Același moșier din Tambov, cam burduhănos, îmbrăcat cu cel mai elegant prost gust, cu obișnuita lui grabă crispată și absurdă, cu ochii ieșiți din orbite, cu pieptul lipit de marginea mesei, fără să bage de seamă surâsul disprețuitor al crupierilor, semăna galbeni cu mâna-i asudată în cele patru colțuri ale ruletei, chiar în momentul când se striga: „Rien ne va plus!”^[2], lipsindu-se astfel de orice posibilitate de câștig – oricât de mare i-ar fi fost șansa – ceea ce nu-l împiedica însă ca, în aceeași seară, să-i cânte în strună, simulând indignarea, prințului Coco, unul dintre celebrii șefi ai opoziției aristocratice, care la Paris, în salonul prințesei Matilda^[3], fiind de față și împăratul – spusese așa de drăguț: „Madame, le principe de la propriété est profondément ébranlé en Russie.”^[4] A l’Arbre russe^[5]se adunau de obicei scumpii noștri compatrioți de ambe sexe. Afișau luxul, o ușoară neglijență în purtări, erau la curent cu moda, se salutau pompos, cu o dezinvoltură grațioasă, cum se și cuvine unor persoane care se găsesc pe cea mai înaltă treaptă a scării intelectuale contemporane, dar, după ce se întruneau și se așezau pe scaune, habar n-aveau ce să-și spună unul altuia și își omorau timpul îndrugând verzi și uscate sau râzând de ieșirile vulgare, extrem de impertinente și extrem de banale, ale unui ex-literat de la Paris, măscărici și flecar, de mult răsuflat, care purta niște papuci vulgari în piciorușele sale slăbănoage și o bărbuță rară pe mutra-i scârboasă. El debita à ces princes russes^[6]fel de fel de nimicuri fără niciun haz, scoase din niște vechi almanahuri ale revistelor satirice Le Charivari și Le Tintamarre. Iar ei, ces princes russes, se tăvăleau de râs cu recunoștință, constatând astfel fără să vrea și zdrobitoarea superioritate a geniului străin și desăvârșita lor neputință de a inventa ceva spiritual. Și când te gândești că se afla aici toată fine fleur^[7]a societății noastre, „și nobili, și ai modei ași”^[8]. Se afla aici și contele X., incomparabilul nostru diletant, o fire profund muzicală, care „zicea” dumnezeiește romanțele, deși nu știa decât să lovească halandala clapele pianului, numai cu degetul arătător, și care cânta cam în genul unui lăutar țigan de mâna a zecea sau a unui bărbier de la Paris. Nu lipsea nici irezistibilul nostru baron Z., meșter la toate: literat și administrator, orator și pehlivan. Era aici și prințul Y., prietenul religiei și al poporului, care își agonisise o avere uriașă, în vremurile fericite ale arendășiei sale la accize, când vânduse rachiu amestecat cu beladonă. Era de față și strălucitul general O.O., care învinsese pe careva, supusese ceva și totuși nu știa încotro s-o apuce și prin ce să atragă atenția. Apoi P.P., un grăsan amuzant, care se socotește foarte inteligent și extrem de bolnav, fiind de fapt zdravăn ca un taur și prost ca o ciobotă… Acest P.P. era aproape singurul care rămăsese fidel tradițiilor glorioase de la 1840, epocii Unui erou al timpului nostru și contesei Vorotînskaia^[9]. El își păstrase umbletul legănat pe călcâie, „le culte de la pose”^[10](ceea ce nici nu se poate exprima în rusește), o încetineală afectată în mișcări, o expresie de morgă somnolentă pe fața-i imobilă, veșnic parcă jignită, și obiceiul de a tăia, căscând, vorba interlocutorilor, de a-și examina cu atenție degetele și unghiile, de a izbucni într-un râs nazal; de a-și sălta subit pălăria de pe ceafă pe sprâncene ș.a.m.d. ș.a.m.d. Erau aici până și bărbați de stat, diplomați, personalități cu renume european, oameni cu judecată, buni de sfat, care își închipuiau că bula de aur fusese emisă de papă și că englezescul „poor-tax”^[11]era un impozit asupra săracilor; erau aici în sfârșit și zeloșii dar timizii adoratori ai cameliilor, tineri arbitri ai eleganței, cu splendide cărări până la ceafă, cu superbi favoriți până la umeri, îmbrăcați în costume din stofa englezească, juni crai cărora nu le lipsea nimic pentru a fi tot atât de triviali ca și faimosul flecar de la Paris; dar aceștia, fiind ruși, n-aveau deloc căutare la noi. Chiar, contesa Ș., renumita arbitră a modei și a bontonului, poreclită de limbile otrăvite „Regina viespilor” și „Meduza cu scufie”, prefera – în lipsa palavragiului – pe italieni, moldoveni, „spiritele” americane, pe vioii secretari ai ambasadelor străine, pe nemțișorii cu fizionomie feminizată, dar prudentă, care roiau în jurul ei. Urmând exemplul acestei contese, și prințesa Babette, persoana în brațele căreia a expirat Chopin (de altfel, în Europa există aproape o mie de doamne în brațele cărora și-a dat sufletul muzicianul), și prințesa Annette, care ar fi fost fără cusur, dacă din când în când, ca un iz de varză care străbate prin mireasma cea mai fină de ambră, n-ar fi răzbătut năprasnic din ea o simplă spălătoreasă de la țară; și prințesa Pachette care a avut un mare ghinion: soțul său căpătase o înaltă demnitate, dar dintr-o dată – Dieu sait pourqoui^[12] – l-a bătut pe primarul orașului și a furat 20.000 de ruble de argint din visteria statului, în sfârșit principesa Zizi, gata oricând să râdă, și principesa Zozo, gata oricând să plângă, – toate îi ocoleau pe compatrioți și îi luau de sus… Să le lăsăm dară și noi în pace pe aceste doamne încântătoare și să ne îndepărtăm de faimosul „Arbore”, la umbra căruia ele își etalează toaletele scumpe, dar cam lipsite de gust, și să-l rugăm pe Dumnezeu să înlăture plictiseala care le roade sufletul!