Un cuib de nobili

Un cuib de nobili de Ivan Turgheniev

Capitolul I.

Într-o senină zi de primăvară, pe sub seară, câțiva nourași trandafirii se vedeau în tăriile cerului limpede, părând că nu plutesc, ci se depărtează în adâncul azurului.

La fereastra deschisă a unei case frumoase, aflată pe una din străzile mărginașe ale orașului O…, reședința de gubernie (lucrurile se petreceau în 1842), ședeau două femei: una la vreo cincizeci de ani, iar cealaltă, bătrână cam de șaptezeci.

Cea dintâi se numea Măria Dmitrievna Kalitina. Soțul ei, fost procuror gubernial, om de afaceri bine cunoscut pe timpuri – un bărbat răzbătător și hotărât, arțăgos și încăpățânat – murise de vreo zece ani. El căpătase o educație aleasă, învățase la universitate; dar fiindcă se ridicase din clasa celor săraci, înțelesese de timpuriu nevoia de a-și croi un drum în viață și de a strânge avere. Măria Dmitrievna îl luase din dragoste; era chipeș, deștept si, când voia, foarte amabil. Măria Dmitrievna (născută Pestova) rămăsese fără părinți încă din copilărie, petrecuse câțiva ani la Moscova în pension; iar după ce se întoarse de acolo, locui la cincizeci de verste de O…, în satul natal, Pokrovskoe, cu o mătușă și cu fratele ei mai mare. Curând după aceea, fratele se mută la Petersburg, căpătând o slujbă. Se purta foarte urât cu sora și cu mătușa sa, până când, într-o zi, moartea subită puse capăt purtărilor sale. Măria Dmitrievna moșteni Pokrovskoe, dar nu rămase multă vreme acolo; la un an după ce se căsători cu Kalitin, care izbutise să-i cucerească inima în câteva zile, satul Pokrovskoe fu schimbat pe o altă moșie, mult mai bănoasă, însă urâtă și fără conac. In același timp, Kalitin cumpără casa din orașul O…, unde se stabili definitiv cu sotia lui. Lângă casă se afla o grădină mare: o parte a ei dădea drept în câmp, în afara orașului.

„Prin urmare, hotărâse Kalitin, care nu punea nici un preț pe liniștea rurală, nu va mai fi nevoie să ne ducem la tară.” Măria Dmitrievna își arăta de multe ori adânca părere de rău după frumosul său Pokrovskoe, cu râul zglobiu, cu luncile întinse și dumbrăvile înverzite. Niciodată însă nu i se împotrivea soțului, căci avea un respect profund fată de mintea și fată de experienta lui de viață. Iar după cincisprezece ani de căsnicie, când acesta muri, lăsând în urmă un fiu și două fiice, Măria Dmitrievna se obișnuise într-atât cu casa și cu viața de la oraș, încât nu mai vru să plece din O.

În tinerețe, Măria Dmitrievna trecea drept o blondină drăguță; nici la cincizeci de ani nu avea trăsături lipsite de gingășie, desi erau putin mai îngroșate și-și pierduseră din frăgezime. Era mai mult sensibilă decât bună, iar apucăturile de pension și le păstrase până în anii maturității; era alintată, se supăra ușor, ba chiar plângea, dacă nu i se respectau obiceiurile, în schimb, se arăta foarte prietenoasă și amabilă dacă i se împlineau toate dorințele și nu era contrazisă de nimeni. Casa ei se număra printre cele mai plăcute din oraș. Avea o situație foarte bună, nu atât din ceea ce moștenise, cât din agoniseala soțului ei. Cele două fete locuiau cu ea; băiatul învața la una din cele mai bune scoli de stat din Petersburg.

Bătrâna cu care Măria Dmitrievna ședea la fereastră era acea mătușa, sora tatălui său, cu care petrecuse odinioară câțiva ani de singurătate la Pokrovskoe. O chema Marfa Timofeevna Pestova. Trecea drept o ființă ciudată, o fire independentă, tuturor le spunea adevărul verde-n fată si, cu toate că avea venituri foarte modeste, se purta ca și cum s-ar fi jucat cu miile. Nu-1 putuse suferi pe răposatul Kalitin si, de îndată ce nepoată-sa se căsători, plecă în cătunul ei, unde stătu la un țăran zece ani încheiați, într-o căsuță fără horn. Măria Dmitrievna se cam temea de ea. Cu părul negru și cu privirea ageră chiar și la bătrânețe, mică și cu nasul ascuțit, Marfa Timofeevna avea un mers vioi, se ținea drept și vorbea repede și răspicat, cu o voce subțire și sonoră. Purta totdeauna bonetă și bluză albă.

— Ce ai? o întrebă deodată bătrâna pe Măria Dmitrievna. De ce oftezi, maică?

— Uite-așa, îi răspunse aceasta. Ce nori minunați!

— Pesemne ți-e milă de ei?

Măria Dmitrievna nu-i răspunse nimic.

— Oare de ce nu vine Ghedeonovski? rosti Marfa Timofeevna, mânuind cu iuțeala andrelele (împletea un sal mare de lână). El ar ofta împreună cu tine, dacă nu s-ar apuca să scornească vreo trăsnaie.

— Cât de aspru îl judeci totdeauna! Serghei Petrovici e un om respectabil.

— Respectabil! repetă bătrâna, cu un ton de dojana.

— și cât de credincios i-a fost răposatului meu soț, adăugă Măria Dmitrievna, nici acum nu-și poate aminti de dânsul fără emoție.

— Ba bine că nu: el 1-a scos de urechi din noroi, mormăi Marfa Timofeevna, și andrelele porniră să-i joace și mai dihai în mâini. Are o privire atât de smerită, începu din nou bătrâna, capul i-a încărunțit de tot, dar cum deschide gura – minte sau bârfește! și încă-i consilier de stat! Ce să-i faci! Zi-i fecior de popă, și pace!

— Dar cine-i fără de păcat, mătușico? Desigur, el are meteahna asta! La drept vorbind, Serghei Petrovici n-a căpătat o educație aleasă, nu vorbește franțuzește; dar, dacă-mi dai voie, e un om plăcut.

— Da, fiindcă te lingușește tot timpul. Că nu vorbește franțuzește, atâta pagubă! Nici eu nu-s prea tare în „dialehtul” francez. Mai bine n-ar vorbi nici o limbă: n-ar mai spune atâtea minciuni. De altfel, uite-1, vorbești de lup și lupul la ușă, adăugă Marfa Timofeevna, privind pe stradă. Iată că vine omul tău plăcut. Vai, ce lungan, parcă-i cocostârc!

Măria Dmitrievna își potrivi buclele. Marfa Timofeevna îi aruncă o căutătură ironică.

— Ce-o mai fi și asta, maică, nu cumva e un fir de păr cărunt? Ia s-o dojenești pe Palaska. Ce păzește?

— Ei, mătușico, totdeauna…, mormăi cu ciudă Măria Dmitrievna și începu să ciocănească cu degetele în brațul fotoliului.

— Serghei Petrovici Ghedeonovski! anunță cu glas pițigăiat rumenul băiat de casă, ivindu-se de după ușă.

Capitolul II.

Intră un bărbat de statură înaltă, într-o redingotă îngrijită, cu pantaloni la modă, cu mănuși gri din piele de căprioară și cu două cravate – una neagră deasupra și alta albă dedesubt. Avea în totul un aer de decentă și bună-cuviință, începând cu fata-i plăcută și cu părul lins la tâmple, până la cizmele-i fără tocuri și fără scârț. Făcu o plecăciune mai întâi fată de stăpâna casei, apoi înaintea Marfei Timofeevna si, scoțându-și tacticos mănușile, se apropie să sărute mâna Măriei Dmitrievna. După ce o sărută cu respect de două ori la rând, el se așeza alene într-un fotoliu si, frecându-și vârfurile degetelor, întrebă cu un zâmbet:

— Elizaveta Mihailovna e sănătoasă?

— Da, îi răspunse Măria Dmitrievna, e în grădină.

— Dar Elena Mihailovna?

t 9

— și Lenocika-i în grădină. Aveți vreo noutate?

— Cum de nu, cum de nu, zise oaspetele, clipind arar și țuguindu-și buzele. Hm!… poftim o noutate, și încă ce noutate: A sosit Lavretki, Feodor Ivanâci.

— Fedea! strigă Marfa Timofeevna. Nu mai spune! Nu cumva-i vreo scornitură de-a ta, tăicuța?

— Nicidecum, 1-am văzut în persoană.

— Asta încă nu-i o dovadă.

— îi merge foarte bine, urmă Ghedeonovski, prefăcându-se că nu auzise replica Marfei Timofeevna, s-a făcut mai lat în spate și-i rumen la fată.

— îi merge bine, rosti apăsat Măria Dmitrievna, desi s-ar părea că n-are de ce să-i meargă chiar asa!

— Da, răspunse Ghedeonovski, altuia în locul lui i-ar fi rușine să se arate între oameni.

— și anume de ce? îl întrerupse Marfa Timofeevna. Ce prostie o mai fi asta? Omul s-a întors în patrie – unde ati vrea să se ducă? si, la o adică, cu ce-i vinovat?

— Soțul totdeauna-i vinovat când sotia lui nu are purtări frumoase, dacă-mi dați voie să-mi spun părerea, stimată doamnă.

— Asta o spui, tăicuța, fiindcă nu ești căsătorit. Ghedeonovski zâmbi în silă.

— îngăduiți-mi să fiu curios, întrebă musafirul după o scurtă tăcere, cui îi este hărăzit salul ăsta drăguț?

Marfa Timofeevna îi aruncă o căutătură tăioasă.

— E hărăzit, răspunse ea, aceluia care nu bârfește, nu umblă cu șiretlicuri și nu scornește niciodată nimic, numai dacă există pe lume asemenea om. Pe Fedea îl cunosc foarte bine; are o singură vină: și-a răsfățat prea mult nevasta. Apoi s-a însurat din dragoste și din astfel de cununii nu iese niciodată ceva acătării, adăugă bătrâna, uitându-se chiorâș la Măria Dmitrievna și ridicându-se din loc. Iar acum, tătucule, poți să bârfești pe oricine – chiar și pe mine…, eu mă duc, n-o să vă încurc.

t și Marfa Timofeevna se retrase.

— Totdeauna-i asa, grăi Măria Dmitrievna, urmărindu-și mătușa cu privirea, totdeauna…

gasiti aici varianta audio la microfon..............https://latimp.eu/un-cuib-de-nobili-de-ivan-sergheevici-turgheniev-teatru-la-microfon-1976/

si alte piese de teatru radiofonic la microfon...............https://latimp.eu