El Dorado

El Dorado de Louis Bromfield

Cu cât treceau toti, doamna Meleod își dădea seama că are tot mai puțină nevoie de somn; de aceea își făcu obiceiul să se scoale devreme, puțin după răsăritul, soarelui. Și să lucreze la cartea ei. Faptul acesta îi îngăduia să consacre în fiecare zi câte două ceasuri cărții și câte un ceas pentru baie, pentru toaletă și pentru a da dispozițiunile necesare întregii zile, dispozițiuni pe care le lua împreună cu Aida. Aida era bucătăreasa, de aproape trcizeci de ani în casa Meleod, adică dinainte de ziua nenorocită când J.E. Meleod avusese primul atac de inimă, boală ce-l dusese la groapă, lăsind Scutul și Drapelul – pe atunci cel mai însemnat ziar din Platteville – fără director.

Doamna Meleod. Nu avea copii, așa încât s-ar fi putut crede că măsurile ce trebuiau luate în fiecare dimineață erau un lucru destul de simplu; totuși nu era așa. În primul rând, casa era foarte mare și destul de prost întreținuta; în al doilea rând, mai era și Jane Baldwin, nepoata dinspre soț, fata unei surori a lui J.E. Meleod. Fata locuia împreună cu mătușa și avea obiceiul să se încurce în nesfârșite complicații sentimentale și romantice. După aceea, erau cerșetorii, care-și petreceau noaptea și uneori chiar o parte din zi în subsolul casei. Și în sfârșit: rubedeniile Aidei, numeroase și de culoare întunecată, care o considerau pe doamna Meleod ca pe un fel de divinitate a familiei, având puterea să le risipească necazurile. Putea întotdeauna să le dea ceva de mâncare când le era foame, să se ducă la judecătorul care trebuia să-i judece pe acei ce se trezeau luni dimineața în închisoare, să-i ajute la pregătirea lecțiilor pe acei membri ai familiei ce aveau înclinări intelectuale și urmau școlile.

Toate acestea, împreună cu alte încurcături, alcătuiau grijile casei Meleod; nu reprezentau însă decât începutul zilei doamnei. De obicei, casa aceea mare, cunoscută sub numele de „Trăsnaia lui Meleod”, adormea la opt și jumătate dimineața și reîncepea să trăiască seara, când doamna se îrrtorcea sfârșită de oboseală, dar fericită – de la redacția ziarului Scutul și Drapelul; adeseori mai aproape de ora nouă seara decât de ora șase după amiază, în tot acest răstimp, doamna Meleod aparținea ziarului și orașului Platteville.

Atunci când Aida venise din cartierul negru, avea treizeci de ani: era o femeie înaltă, cu pieptul plin. Dornică de viață și bogată în admiratori. Avusese un bărbat pierde-vară, mort intr-o cârciumă în același an în care domnul Meleod plecase dintre cei vii din pricina bolii de inimă; iar cele două văduve rămăseseră singure în imensitatea casei celei mari din St. Anthony Street. De atunci, viețile lor se depanau împreună, iar legăturile dintre ele – după atâția ani – erau mai de grabă acelea ale unor prietene gata să-și ierte una alteia câte ceva, decât acelea dintre stăpână și slugă.

De altfel nu prea era mult de iertat din nicio parte. Cel mai rău lucru pentru care doamna Meleod o putea mustra pe Aida, era tirania acesteia; și cel mai rău lucru de care se putea plânge bucătăreasa, era zăpăceala stăpânei și prietenei sale. De multă vreme nu mai fusese vorba de leafă; cele două femei trăiau într-o deplină comunitate. Când aveau bani, cheltuiau amândouă ca și când ar fi fost milionărese; când nu aveau, se întreceau amândouă să facă planuri pentru a scăpa de creditori și pentru a face economie și aceasta nu atât pentru a ajunge la sfârșitul lumii, cât pentru a-i hrăni pe cerșetorii găzduiți în pivniță și ca să nu scadă nivelul meselor, unele dintre cele mai bune din toată regiunea de Sud-Vest. Doama Meleod avea obiceiul să spună: „Se poate face economie la orice, numai la mincare nu“. Iar Aida, pe vremea când era tânără, adăuga la această maximă câteva cuvinte pentru ea: „Și la iubire”; acum era însă bătrână, ca și doamna Meleod și nu mai trebuia să le dea bani îndrăgostiților platonici din cartierul negru. Cu timpul, ziarul Scutul și Drapelul ajunsese din ce în ce mai puțin răspândit, iar reclamele tot mai rare, așa încât erau tot mai puțini bani pentru doamna Meleod.

Din fericire, exista Scutul și Drapelul; într-adevăr, dacă uneori nu prea aveau bani, ziarul reprezenta un fel de credit. De multe ori datoriile la băcan sau la măcelar erau plătite cu reclame gratuite în coloanele ziarului; și se întâmpla chiar că până și instalatorul, trebuia să fie plătit cu un sfert de coloană în paginile ziarului, pentru reparațiile făcute la conducta de apă și la robinete.

Casa fusese construită pe la începutul secolului XIX. De tatăl lui J.E. Meleod, vestitul „Jack Cangurul”, din câștigurile realizate cu vânzarea bumbacului, a vitelor și a terenurilor, și încă de multă vreme, pe când casa, grindă cu grindă, cărămidă cu cărămidă, își înălța măreția stil rococo în acel oraș de graniță format din bordeie, câr- ciumi și căsuțe modeste, locuitorii din Platteville o botezaseră „Trăsnaia lui Meleod “. După aproape șaizeci de ani, cu toate că pe Main Street și în cartierele Alamo se înălțau vreo sută de case mai frumoase și mai mari, numele acesta îi rămăsese.

Deși clădirea era uriașă, în interior avea de fapt foarte puțin spațiu, pentru că atât arhitectul cât și „Jack Cangurul” dovediseră un gust pronunțat pentru măreț și fantastic, Camerele erau puține, dar uriașe, și un spațiu enorm fusese risipit într-un număr nesfârșit de turnulețe, verande, scări și colțuri în stil baroc. Casa se înălța pe un teren foarte mare și plătit foarte scump (deși avea multe ipoteci), înconjurat de un gard vechi de lemn, dărăpănat, în mijlocul unei vegetații bogate, crescută la întâmplare, de liliac, merișor și magnolii, umbrite de plopi uriași și bătrâni ce presârau la sfârșitul verii o ploaie de puf alb pe iarba neîngrijită.

Odată, e mult de atunci, „Trăsnaia lui Meleod” fusese centrul districtului Platteville; dar puțin câte puțin, în cei șaptezeci de ani Jn care orașul se întinsese, centrul se mutase, iar turnulețele fantastice și verandele priveau acum ea o panoramă de magazii, depozite de benzină, birturi economice și depozite de cărbuni. Zugrăvirea din nou a „Trăsnăii Lui Meleod”, cu toate colțurile și reliefurile ei, ar fi costat o mică avere; și nici chiar mirajul unei reclame gratuite nu îndemnase vreodată pe vreun zugrav să se apuce de această lucrare costisitoare, așa incit de douăzeci de ani nicio bidinea nu mai atinsese zidurile, iar bucăți de reliefuri și de cornișe se desprinse- seră de pe ziduri și căzuseră sfărimate.

Ca o garnizoană neîncetat asediată, care rezistă vitejește, doamna Meleod și cu Aida împărțeau casa cea veche cu singurul lor oaspete, nepoata doamnei.

Locuitorii mai curioși din Platteville ar fi spus că doamna Meleod e prea de tot sentimentală și că toate necazurile ei veneau din romantismul și din lipsa ei de bun-simț. Într-adevăr, încă din tinerețe fusese o ființă deosebită: o femeie care iubise cu patimă și fusese iubită la fel; o femeie care își găsise fericirea deplină cu un singur bărbat. Era fata unui crescător de vite din Cala- mons County; la nouăsprezece ani se îndrăgosti de ochii luminoși și albaștri, de mustățile groase și de statura zveltă a lui J.E. Meleod, și îl luase de bărbat. Timp de cincisprezece ani, până în ziua când el își dăduse sufletul, fusese fericită cu el; iar după aceea, de treizeci de ani, era fericită cu amintirea lui. Când soțul ei se prăpădi, văduva se hotărî să ducă singură mai departe ziarul pe care el îl iubise aproape tot cât o iubea pe ea, și să nu plece niciodată din casa aceea fantastică, numită „Trăsnaia lui Meleod“; ci să o locuiască mai departe, până la moarte, cu toate că se părăginea tot mai mult.

Poate era o sentimentală, însă avea gânduri sănătoase; iar banii nu aveau în ei înșiși nicio însemnătate pentru ea. Își purta rochiile – moderne sau nu – până se rupeau fâșii-fâșii. Era primitoare și-i plăcea să mănânce bine, iar Aida se îngrijea de aceasta cu o cheltuială necrezut de mică. Toată viața ei – în care nu știuse ce este vacanța

— Și-o petrecusc între „Trăsnaia lui Meleod”, redacția și tipografia ziarului. Se ofilise, căci din ziua morții lui J.E. Meleod nu mai avusese nici *imp, nici motiv să se facă atrăgătoare. După moartea lui, ajunsese un fel de mașină destinată să continue ideile lui J.E., preocupată de Ipunăslarea orașului Platteville, singurul oraș pe care-l cunoscuse vreodată și pe care-l iubea tot atât cât îl i. I-jcu pe J.E. Meleod. Și. În treizeci de ani „. Trăsnaia lui Meleod1’, Scutul și Drapelul și risipa ei. Mincaseră toa; â averea rămasă.

Era înaltă, slabă’și foarte dreaptă. În tinerețe fusese

0. frumusețe, vestită în Calamons County și în toată regiunea; iar acum, când era bătrână, cu toate grijile, ou toată îmbrăcămintea neîngrijită și cu toată nepăsarea ei, rămăsese o femeie frumoasă, deși frumusețea ei stătea acuim mai mult în glas, în ochi și în expresia chipului, decât în trăsături.

Deși fața ei era zbârcită și obrajii căzuți, iar părul îi ieșea în șuvițe răzvrătite, dintr-o pălărie veche și deformată, avea în ea ceva ce atrăgea atenția și te făcea să spuț’âh ghid: „Trebuie să fi fost o femeie frumoasă” ’.

Cât timp J.E. Meleod nu suferise încă atacurile de ini rttă, ’eare-l uciseră, doamna Meleod nu se gândise nici- când’că ar putea scrie altceva decât o biată scrisoare; dar când el, îmbolnăvindu-se, trebui să stea în pat zile întregi, soția îu nevoită, ca să-l liniștească, să se ducă la redacție și să se ocupe de ziar. Și cum J.E. Era unul dintre acei | oameni care fac totul singuri, ea trebui să învețe, de l> la o’ții lă altă, multe lucruri. Scria chiar articole de fond,

1. socotite de unii mai bune decât ale soțului ei. Iar după. Moartea lui, se gândi. Să scrie un roman despre el și despre farriilia lui; despre locuitorii din Calamons County și din t Plalleville, despre viața pionierilor pe marile cârhpii prăfuite îft tâmpul verii și acoperite de noroi în timpul iernii, unde își petrecuse toată viața.

Odată început, își dădu seama că are destul de pulin lipentru scris: trebuia să scrie în ceasurile cele mai ciudate, dimineața de tot sau seara târziu, și când se sfârșea un. Țapitoi. Îl punea într-un plic albastru și îl închidea într-un geamantan vechi de piele de bou, în podul’ uriaș al „Ttâznăii lui Meleod“.

Era din câmpie, care zvâcnea În sî. Ngele ei, așa cum I mustea în seva plopilor bătrâni ce-și fremătau frunzele | chiar în fața ferestrei. Nu știa ce va face cu romanul, după ce-l va fi terminat. Simțea numai că trebuie să-l scrie. Și nimeni nu știa nimic despre el, afară de Aida.

Nici chiar nepoata ei, Jane Baldwin, nu bânuia că timp de două ceasuri, înainte ca ea să fie trezită de zbârnlitul fioros al deșteptătorului, doamna Meleod lucrase cu stăruință în cămăruța de la etaj unde fusese biroul lui J.E. Meleod, și unde stiloul, pipa și punga lui de tutun rămăseseră neatinse, întocmai așa cum le lăsase în seara când îl fulgerase moartea. O cămăruță pe care doamna Meleod nuri îngăduia Aidei să o curețe și să o deretice;

o ținea închisă cu cheia, loc sfânt, ca și apartamentul Prințului Consort la Osborne.

La ora opt, în dimineața zilei ce trebuia să însemne începutul unei revoluții în viața sa, doamna Meleod părăsi biroul lui J.E., după ce scrisese două ceasuri. Închise ușa cu. Cheia și coborî să ia micul dejun, la care Aida era mare meșteră. Plăcinte și șuncă prăjită în uni (plătită cu două anunțuri în coloanele ziarului); o șunca rumenită de jur împrejur și trandafirie la mijloc. Marmeladă de fragi (uscate la soare pe acoperișul porticului din spatele „Trăsnăii lui Meleod”), franzeluțe proaspete, miere, gelatină de mure, ochiuri la capac și o cafea dumnezeiască; o cafea cu aromă mai minunată decât toate parfumurile Arabiei.

Cu timpul, Aida ajunsese atât de grasă și de rolofee pe cât se uscase doamna Meleod; și când intră, venind de la subsol și aducând o farfurie cu plăcinte aurii, corpul ei rotofei umplu cu totul ușa. Pentru ea, doamna Meleod – acum îmbătrânită și zbârcită – era încă tânăra drăgălașe m serviciul căreia intrase atunci când J.E. Era încă om voinic și sănătos, cu mustățile răsucite în sus și cu o șuviță de păr pe frunte. Privind-o pe Aida, nimeni nu și-ar fi putut închipui că era în stare să-și bată capul cu gânduri. Într-adevăr, acestea nu făceau parte din firea ei; obiceiul de a se gândi mult îi venise în timpul lungilor ani de singurătate bolnăvicioasă în imensitatea,} Trăsnăii lui Meleod ’. Visul ei ar fi fost să aibă o căsuță comodă, cu perdeluțe luminoase la ferestre și cu un sistem de încălzit care să nu se strice, să nu fie murdar și să nu coste scump. În schimb, trebuia să locuiască într-un mausoleu vast ca un muzeu din secolul XIX, cu ferestre uriașe și cu perdele de catifea, cu mobile grele ți cu covoare înflorite. Dintr-un anumit punct de vedere, faptul că era

0. casă. Mare și, importantă, deși rău întreținută, îi plăcea; era insă o casă în care avea mult de lucru și Aida simțea neîncetat o spaimă nelămurită că! ntr-c> zi sau alta clădirea s-ar putea prăbuși, îngropându-le sub dărâmături pe ea, pe doamna Meleod și pe domnișoara Jane. În așteptare, era mereu îngrijorată din pricina tirajului tot mai scăzut al ziarului, de prietenia domnișoarei Jane cu acel pierde-vară de băiat al Bătrânului Dougherty, șeful Partidului Democrat, și își făcea griji pentru oamenii din subsol și pentru perspectiva că într-o zi sau alta va trebui să împartă cu doamna Meleod o celulă la închisoarea din Platteviile. Păstra insă’ pentru ea aceste griji, căci știa că doamna are i ea destule la birou.

Toi uși, atunci când intră în sufragerie, chipul ei de culoarea cafelei cu lapte era voios, și spuse zimbind, ca în fiecare dimineață, de treizeci de ani:

— Nădăjduiesc, doamnă* că ați dormit bine.

— Foarte bine, Aida, foarte bine.

Nu era adevărat. Stătuse trează câteva ceasuri, fră- [mântată de gândul banilor ce trebuiau plătiți la tipografie, î și întrebându-se dacă va izbuti să scape de la falimentul h Bazarului Filman’s sumele ce le avea de primit pentru

1. reclamele făcute. Dar treizeci de ani răspunsese mereu
2.