Vin ploile

Vin ploile de Louis Bromfield

Doi bărbați ședeau într-un bar. Primul îl întrebă pe cel de-al doilea:

— Îți plac americanii?

Cel întrebat răspunse cu hotărâre:

— Nu.

— Francezii îți plac? întrebă iar cel clintii.

— Nu, răsună răspunsul cu aceeași hotărâre.

— Dar englezii?.

— Nu.

— Rușii?

— Nu.

— Germanii?

— Nu.

Urmă oscurtă pauză după care, cel dintâi, ridicând paharul, întrebă din nou:

— Mă rog, dar cine îți place?

La care, cel de-al doilea, fără niciun pic de șovăială, răspunse:

— Îmi plac prietenii mei.

Pentru aceasta istorioara autorul

îi este îndatoratprietenului sau

ErichMaria Remarque.

PARTEA ÎNTÂI

1

SOSISE acea oră din zi în care Ransome se simțea mai bine ca oricând. Stătea pe verandă, își sorbea brandy-ul și privea puhoiul de raze aurii care învăluiau, într-o ultimă și magnifică strălucire, ficușii bengalezi, casa de un galben cenușiu și plantele agățătoare cu flori roșii, mai înainte ca soarele să se scufunde dincolo de orizont, lăsând întreaga fire pradă întunericului. Pentru nordicul Ransome, deprins cu amurgurile lungi, calme și albastre ale Angliei septentrionale, magia acestui apus nu-și pierdea niciodată farmecul. Era ca și când întreaga natură ar fi încremenit o clipă, spre a se rostogoli apoi deodată într-o beznă abisală. Amurgul indian îi trezea întotdeauna în suflet spaime ancestrale.

Dar, pe lângă frumusețea razelor aurii, în Ranchipur întâlnea și alte minunății. La ora aceasta aerul liniștit era încărcat cu miresme grele de lemn ars, de balegă, de iasomie, de gălbenele, de praf gălbui stârnit de turmele care se înapoiau de pe pășunea arsă de soare, din mijlocul hipodromului de peste drum. Din depărtare se auzeau ropotul tobelor de lângă rugurile aflate pe malul râului, dincolo de Grădina zoologică a Maharajahului, și urletele șacalilor care ieșeau la liziera junglei, așteptând să se lase brusc întunericul spre a se risipi pe câmpie în căutarea stârvurilor rămase de peste zi. După ivirea zorilor le vor lua locul vulturii lacomi ieșiți din scorburile copacilor noduroși, mânjiți cu găinaț, spre a se avânta după jivinele moarte în timpul nopții. Tot la această oră se ridica în aer țesătura fină a sunetelor de fluier cu care John Baptistul, chincit în pragul porții, întâmpina răcoarea serii.

John Baptistul stătea acum acolo, sub ficusul imens și lacom. În fiecare an copacul acesta își lăsa în jos ramurile care mușcau pământul, prindeau rădăcină și acopereau metru cu metru pătrat din grădină. În nord, lângă Peshawar, un ficus enorm acoperise acri întregi; aparent o întreagă pădure, redusă în realitate la un singur și viguros copac. „Dacă lumea ar trăi îndeajuns de mult, gândea Ransome, copacul acesta ar năpădi-o în întregime, așa cum o năpădesc prostia și răutatea omenească – încet, fără răgaz, înfigându-și în pământ ramură după ramură, cu vigoarea neostoită a vieții din India.

Dacă voiau să supraviețuiască, șacalii și vulturii trebuiau să se grăbească spre a se mai înfrupta cu vreun stârv de om sau de asin, de vacă sfântă sau de câine plebeu. Dacă dimineața te-ai fi trezit devreme și ai fi ieșit călare din oraș, la câmp deschis, ai fi văzut ici-colo, pe întinderile arămii, încâlcindu-se într-o luptă cumplită, puzderie de vietăți întunecate care devorau mortăciunile. Erau vulturii. Dacă ai fi venit o jumătate de oră mai târziu, nu i-ai mai fi găsit, iar în urma lor n-ai mai fi văzut decât grămăjoare de oase albe, curățate bine, tot ce mai rămăsese din vreo vacă, din vreun asin sau uneori chiar dintr-un om.

În vreme ce își depăna leneș gândurile, Ransome asculta cântecul simplu al lui John Baptistul. Era un fel de improvizație fără sfârșit, care, pentru urechea occidentală a lui Ransome, părea întotdeauna aceeași. După câte înțelegea el, muzica aceasta și îngrijirea gălbenelelor și a crinilor albaștri, ultimele flori din grădină în acest sfârșit de toamnă, înfățișau singurele mijloace de eliberare ale sufletului lui John. John nu avea nicio iubită, și chiar dacă ar fi avut așa ceva nu o vedea, decât rar și în taină. Întreaga lui viață era dedicată stăpânului său – ceaiul acestuia când se trezea din somn, breakfast-ul, prânzul și cina, cămășile și ciorapii, pantalonii de călărie și șorturile, lichiorurile, țigările și havanele lui. Era un „boy” creștinat, un catolic din Pondicherry care vorbea franțuzește mai bine decât limba hindustană sau dialectul gujerati din Ranchipur – o franceză bizară, îndulcită și cântată, care aluneca uneori în acea vorbire indiană nepotrivită în saloane, în marile croitorii sau în diplomație. Numele lui adevărat era Jean Batiste, dar lui Ransome îi plăcea să-l numească John Baptistul, gândindu-se la Ioan Botezătorul; profetul, cu trupul lui uscat, hrănit doar cu lăcuste și miere de albine sălbatice, nu se deosebea, desigur, de mărunțelul servitor, și el numai piele și oase.

În lumina înserării, John era înconjurat de trei sau patru prieteni, chinciți ca și el; unul din aceștia îl acompania bătând într-o tobă cu apatia unui malaric. Ca și John, toți erau „boys" ai unor oameni cu vază – aparțineau colonelului, lui Mr. Bannerjee și Maiorului Safka. Iar unul sau doi erau angajați la casa de oaspeți a Maharajahului. Era foarte greu să-i deosebești unul de altul.

Un timp băteau din tobă și cântau din fluier, apoi muzica înceta; dar Ransome, de pe veranda sa, era sigur că servitorii aceștia nu tăcuseră, ci pur și simplu pălăvrăgeau. Știau tot ce se întâmplă la Ranchipur. Habar n-aveau să citească și nici nu le-ar fi trecut vreodată prin minte să răsfoiască vreun ziar; cu toate acestea erau la curent nu numai cu războaiele, cutremurele și calamitățile de tot felul răbufnite în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, ci și cu furturile, înșelăciunile, adulterurile cât și cu tot felul de întâmplări din Ranchipur, niciodată pomenite în ziarele din Bombay, Delhi sau Calcutta și de care stăpânii lor nu erau niciodată informați. John Baptistul intrase în slujba lui Ransome din ziua sosirii acestuia la Ranchipur; își cunoștea bine stăpânul și din când în când îi aducea vești senzaționale, servite cu aceeași modestie cu care i-ar fi pus pe masă o ceașcă cu ceai sau o farfurie cu orez. John Baptistul prezisese de pildă cu trei zile înainte, scandaloasa răpire a doamnei Talmadge de către căpitanul Sergeant. Ransome ar fi putut să împiedice faptul, prevenindu-l pe Talmadge dacă i s-ar fi părut că merită osteneala.

Ceata de servitori de sub ficus încetă să mai cânte și, în lumina tot mai scăzută, Ransome îi văzu cum își apropiau capul unul de celălalt. Simultan, în copacul de deasupra lor izbucni o larmă îngrozitoare – o cacofonie sălbatică de pălăvrăgeli și țipete; pe creasta prăfuită a arborelui, zburda o întreagă procesiune de maimuțe, maimuțele sacre din Ranchipur, de un cenușiu ce bătea în negru, zgomotoase, bătăioase, obraznice, caraghioase, convinse din proprie experiență că nimeni nu va îndrăzni vreodată să le omoare; indienii le menajau fiindcă maimuțele luptaseră cândva alături de Rama, iar europenii le evitau spre a se feri de scandalul pe care l-ar fi iscat uciderea unei singure maimuțe sfinte. Ransome nu le putea suferi, deși uneori le urmărea amuzat giumbușlucurile. Acum le ura pentru că tulburau liniștea serii cu tărăboiul lor infernal și pentru că rupeau florile din grădină și din când în când smulgeau până și țiglele de pe șopron. John Baptistul și prietenii lui, adânciți în clevetirile lor, nici nu-și ridicau ochii spre coroana copacului.

Zarva maimuțelor alungase farmecul serii; Ransome își goli paharul de brandy, lăsă deoparte evantaiul, se ridică în picioare și trecu în spatele casei spre a privi cerul.

Grădina vastă, pătrată, era înconjurată de un gard înalt de nuiele, tencuit cu pământ galben, care îl îmbrăca parcă intr-un înveliș de catifea ondulată. Pe Alocuri era acoperit cu o rețea agățătoare de bougainvillieri și begonii. Acum toate plantele acestea se uscaseră până în adâncul pământului; le arsese soarele nemilos pe care niciun nor nu-l mai acoperise în ultimele săptămâni. Ici și colo gălbenele și nalbe, stropite din belșug de grădinar cu apă adusă din puțul fără parapet din capul grădinii, stăteau ofilite, vârându-se unele în altele ca și când ar fi încercat să se ferească de arșiță. Zile și săptămâni de-a rândul fermieri, negustori, soldați, miniștri – toată țara – așteptau cu nerăbdare venirea ploilor, a acelui bogat potop care schimbă peste noapte grădinile, ogoarele și jungla, uscate și pârjolite ca un imens deșert, într-o mare de verdeață vie ce invadează ziduri, copaci și case. Până și bătrânul Maharajah rămăsese să înfrunte uscăciunea dogoritoare. Nu se îndurase să părăsească Ranchipurul, să se bucure de plăcerile unei călătorii la Paris sau la Marienbad, înainte de a ști că sosise anotimpul ploilor și că supușii săi erau feriți de amenințarea foametei.