Dicomes – volumul 2

Dicomes de Ion Nicolae Bucur volumul 2

Capitolul I
SPECTACOL ÎN NOUL AMFITEATRU

1

Sus, pe pintenul împădurit al muntelui de pe care Maro­dava — cetatea tarabostelui Burio — străjuise altădată cîmpia mănoasă din vale, se înălța bogată, albă și lucitoare, în lumina potolită a soarelui de mai, villa noului stăpîn al plaiurilor din jur, Decimus Silvanus. Dedesubt, spre dreapta, la adăpos­tul pădurilor bătrîne ce coborau pe povîrnișuri, se întindeau, depărtate la cîteva sute de pași, trei pîlcuri de case înșirate în lungul unui drum cu largi ocoluri pînă la Porolissum, noua colonie romană din cea mai îndepărtată parte a celei mai noi și mai bogate provincii a imperiului, Dacia Traiana. Primul pîlc de case, și cel mai apropiat, pornea de sub pintenul de munte, era de fapt vechea așezare a comatilor daci, care trăi­seră pe lîngă cetatea Marodava și ascultaseră de chemările la luptă ale tarabostilor din neamul Burio, de aceea rămăsese tot cu numele cel vechi de Marodava, deși noul stăpîn al moșiei, devenită acum — ca la Roma — fermă, împinsese casele ceva mai departe de villa ce se înălța semeață și sfidă­toare. Al doilea pîlc, vicul[1] Serdos, ceva mai mic decît primul, aduna casele colonilor, oameni proaspăt veniți din provinciile pîrjolite și sărace din părțile de răsărit și miazăzi ale impe­riului, dornici de muncă și de o viață tihnită. Cel de-al treilea crescuse o data cu noua colonie și primise numele de vicul Magnus, căruia adesea în batjocură i se spunea „mica Romă”. Aci se legaseră de pămînt și își înălțaseră case cei mai mulți dintre veteranii și liberții — foști sclavi publici — care nu se mai înduraseră să părăsească aceste plaiuri frumoase și bogate, după ce căpătaseră libertatea. De sus din villa se contura departe prin pîclă colonia Porolissum, spre care ducea un drum mai larg peste cîmpie prin unduirile ușoare ale dealurilor, după ce sărea pe un pod de lemn peste undele învolburate ale pîrîului Zerdis. Apa trecea de vicul Serdos pe lîngă povîrnișul muntelui, făcea un ocol larg pe după vicul Magnus și se îndrepta spre răsărit, unde, unindu-se cu alta, se aruncau în rîul Samus.

Într-o zi frumoasă de mai, puțin după vremea prînzuluî, cînd soarele se înălțase mult deasupra plaiurilor, pe drumul ce urca șerpuind spre villa lui Decimus Silvanus, cale pe care altădată alergaseră în galopul cailor tarabostii din neamul Durio însoțiți de gărzile lor credincioase, mergeau mai mulți sclavi legați unii de alții, urmînd la cîțiva pași pe actorele[2] Ampliatus, un sclav mărunt, îndesat, cu gîtul scurt și gros, cu căutătură aspră, omul de încredere al stăpînului fermei. Ultimul din șirul de sclavi, un tînăr cu plete blonde, cu mustă­țile și barba bine încheiate, de talie potrivită, pe a cărui față luminoa­să ochii mari, adînci, albaștri jucau într-una, privea cu nesaț cînd într-o parte, cînd în alta, ca și cum nu se mai sătura de minunatele priveliști ce-l înconjurau.

Din fața villei sale, Decimus Silvanus urmărise un timp de la înălțime apropierea sclavilor, pînă îi văzuse dispărînd sub frunzișul copacilor ce străjuiau drumul de cum începea urcușul. Stăpînul fermei sosise de curînd de la Roma, acolo fusese să-și petreacă iarna. Nu plecase spre Porolissum decît după un lung popas la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, unde așteptase ca vremea din miazănoapte să se mai încălzească, iar ploile de primăvară să se potolească. Decimus Silvanus, patrician scăpătat de la Roma, se îmbogățise în Dacia încă de pe timpul cînd imperiul se străduise să înăbușe răscoala dacilor și a sclavilor, a căror căpetenie fusese Sarmis. Noul stăpîn al Marodavei era abia trecut de patruzeci de ani, bine făcut, mai păstra însă întipărite pe față semnele chefurilor și orgiilor de prin cele mai rău famate taberne din cartierele mărginașe ale Romei. După ce admiră mult timp cîmpia cu ondulări ușoare din vale, din care cea mai mare parte era acum ferma sa, se întoarse spre cel care îl însoțea, făcînd o mișcare scurtă din umăr, ca și cum încerca să-și așeze mai bine toga, mișcare pe care o repeta destul de des cu un tic nervos, și începu să zîmbească, învăluindu-l cu privirea.

— Așadar, Verus, spui că te pregătești să deschizi la Poro­lissum o școală de gladiatori? Pe toți zeii, va fi ceva foarte frumos!

Lanistul Verus, un fost gladiator înalt și musculos, cu fața plină de urmele rănilor primite în arenele circurilor și cu căutătură pătrunzătoare, își puse mîinile la centură și răspunse fără grabă:

— Da, așa m-am gîndit, aici în Dacia trebuie să-mi fac și eu un rost, murmură cu voce groasă, greu de modulat.

— Am văzut că noul amfiteatru e aproape gata, reluă Decimus Silvanus.

— Și laniștii se pregătesc de zor.

— Cum, vor fi mai multe școli de gladiatori?

— Se înțelege, Decimus Silvanus! Procuratorul[3] Plautius Priscus se gîndește că înveselind mulțimea va putea să facă pe mulți să se hotărască să rămînă aici, în această parte a imperiului uitată de zei.

— Da, Plautius Priscus vede bine lucrurile, adăugă Decimus Silvanus privind în jos, aici au venit mulți, dar au plecat tot atît de mulți, deși pămîntul și frumusețile acestor meleaguri nu le mai găsești în altă parte.

— Loviturile ce se mai dau din cînd în cînd dinspre miază­noapte îi fac pe oameni să se gîndeasca mai mult la viață.

— E adevărat ce spui, au fost și atacuri barbare, însă acum s-au rărit de tot. Și gladiatori ai găsit? Vreau să zic, ai făcut rost de sclavii pe care o să-i împingi să lupte în arena?

Lanistul clătină ușor din cap.

— Da, am reușit să strîng cu greu vreo doisprezece. Știi, Decimus Silvanus, nu e ușor să alegi sclavul care ar putea deveni un bun gladiator, deși la toți le surîde speranța că prin victorii răsună­toare în arenă vor obține libertatea, cînd mul­țimea înnebunită de plăcerile spectacolului ar cere-o.

— Și atunci voi, laniștii, rămîneți în pagubă?

— Nu, procuratorul ne-a spus că pentru un gladiator eli­berat vom primi în schimb doi sclavi, din cei mai potriviți pentru a deveni buni luptători în amfiteatru, altfel nici nu s-ar putea, laniștii ar sărăci...

— Toți zeii să te țină, stăpîne! Am sosit.

Decimus Silvanus se întoarse și privi în jos printre curpenii de iederă ce încolăceau coloanele de marmură.

— Spune-mi ce i-ai făcut, Marsus, și lasă zeii!

— L-am pus în furcă, stăpîne, așa cum mi-ai poruncit.

— Și nu i-ai tras și douăzeci de lovituri de flagrun, sclavule?

— Cum să nu, l-am biciuit, stăpîne, pînă i-a țîșnit sîngele prin piele, dup-aia l-am pus în furcă, rînji vilicul[4] satisfăcut că îl mulțumea pe-stăpîn.

— Bine. Pleacă, Marsus! Să te duci la bucătarii, să spui că te-am trimis eu să-ți dea să mănînci și să bei bine. Nu uita să pornești repede înapoi pe cîmp, să grăbești lucrul!

— Zeița Diana să-ți dea sănătate, stăpîne!

Fără să-l mai privească, Decimus Silvanus se întoarse, spre lanist:

— E un sclav foarte supus vilicul, omoară pe oricine, intră în foc, sare în apă, numai să-i spun. Știi, Verus, l-am pus să-l pedepsească pe un sclav nenorocit, care n-a putut să oprească un buștean pornit spre vale și lemnul s-a rostogolit peste cel mai frumos strat de flori din partea cealaltă a villei. Aș fi fost în stare să-l omor ca pe un cîine, dacă nu m-ar fi oprit legile. De cînd Senatul a hotărît ca aici, în Dacia, unde se simte mare nevoie de brațe de muncă, sclavii să nu mai poată fi omorîți de stăpînii lor, nu prea te mai împaci ușor cu ei. Acum, poate știi și tu, fiecare sclav este însemnat pe tăblițe de tabularul[5] de la Porolissum și stăpînul lui răspunde de el. Hei, dar dacă nu pot să-i ucid, îmi descarc supărarea chinuindu-i, am grijă numai să nu moară.

Dinspre vale începu să se deslușească zornăit de lanțuri. După puțin timp, sclavii legați care urcaseră drumul pătrunseră pe porțile larg deschise. Nerăbdător, Decimus Silvanus strigă actorelui:

— Vino mai aproape, Ampliatus! Să știi că m-ai supărat mult. Cum de ați întîrziat atîta pe drum, s-a întîmplat ceva?

Actorele strigă la sclavul din capul șirului să se abată la stînga și să se oprească, apoi făcu cîțiva pași în fugă pînă sub coloane:

— Zeul Apollo să te țină, stăpîne! După ce ne-ai părăsit la Ulpia Traiana Sarmizcgetusa, am plecat și noi încet pe jos, dar în cale, nu departe de Apulum, am întîlnit cîțiva daci, care ieșiseră de pe un drum lăturalnic, și ne-au rugat să-i lăsăm să ne însoțească, spunînd că e mai bine să fim mai mulți, apoi...

— Și ce s-a-ntîmplat, au îndrăznit din nou să atace bar­barii?

— Nu, stăpîne, i-am semuit că nu arătau a fi latroni, erau oameni care se duceau după lucru la minele de aur de la Ampelum. Au mers mult alături de noi și i-am auzit vor­bind de multe ori cu sclavul Gemellinus, cel care este legat la urma șirului.

— Ce tot trăncănești tu? Și ce dacă au vorbit?

— Stăpîne, la urma dacii mi-au cerut să-l dezleg pe Gemellinus că vor să-l ia, nu știu ce aveau cu el...

— Asta e bună! oftă Decimus Silvanus. De așa ceva nu s-a mai auzit de mult în Dacia; de aproape cincisprezece ani dacii s-au potolit de tot. Ia adu-l mai aproape pe acel sclav!

Cu multă iuțeală, actorele îl dezlegă pe Gemellinus și-l împinse în fața stăpînului. Atent la cele ce se petreceau jos, Decimus Silvanus nu luă în seamă mișcarea scurtă a lanistului, de apropiere de coloanele villei, și nici uimirea ce apăru pe fața lui.

— Spune, sclavule, pentru ce voiau acei barbari să te ia cu ei?

— Nu știu, stăpîne! răspunse scurt sclavul, fără să-l privească.

— Tu ești cumva dac? După nume... Gemellinus... nu pari să fii.

— Nu știu, stăpîne, cînd am fost dus departe eram mic; am aflat mai tîrziu că și tata a trăit ca sclav, iar pe mama n-am văzut-o niciodată.

Alături de Decimus Silvanus, lanistul îl cerceta cu mult interes pe sclavul care vorbea rar și răspicat, fără teamă, cu oarecare nepăsare. Sclavul era bine legat, plin de vioiciune și de curaj.