Brazda si palos – volumul 1

I.

Porunci după porunci se slobozeau de la conac și erau purtate de vătafii boierești în goana cailor, spre satele rumânilor din cuprinsul moșiei, pe la vătămanii tamazlâcurilor de vite și pe la pârcălabii boierești. Erau date parcă de-a-ndoaselea, stricând rânduiala statornicită de vreme și de cum se cerea făcută însăși munca câmpului.

De aceea pârcălabul Mușat al Drăgoieștiului sta în mirare, scărpinându-și ciuful capului plin de paie și fulgi. Descălecase la rădăcina unui pom din marginea pădurii și se așezase, ținând frâiele calului priponite de vârful botinei. Și a pus harapnicul lângă el și acum a prins să se scarpine cu amândouă mâinile în cap.

Al dracului Pâneciu, logofătul! Cum face, cum nu face, dar când răzbește la butiile boierului cu vin aspru de nisipuri, nu se lasă până nu răsuflă în fundul doniței. Asta-i măsura lui. Mușat râde, arătându-și dinții negri și rari. Ăsta da om, ăsta da vin. Nu ți se umflă capul de el, nu-ți vine cu leșin de la inimă, dar parcă-ți bei mințile de nu ți le mai poți aduna. Ce dracu' o fi vrând boierul să mute oamenii de la heleșteu la bucate, când nici carele nu-s gătite cum trebuie? Până-n seară are poruncă să tragă toate crucile de grâu, jumătate la curte, jumătate unde-s gropnițele. Și mai calea-valea cu cele de la curte, că le-ar duce vitele astea încăpățânate de stau să-i primească poruncile, dar cele de la gropnițe trebuie să le care cu robii de la temniță, că să nu știe nici vântul, nici pământul unde-s.

Își ridică ochii, dând cu ei de rumânii care așteaptă poruncile. Dracu' să-l poarte de barbă pe moș Drăgoi ăsta, de i se uită așa, până-n măduva oaselor.

— Nu te mai boldi la mine, viperă bătrână, că acu te găbjesc!

Se ridică pe picioarele crăcănate, împungând cu capul spre rumâni.

— Bă!… Să ascultați ce vă spun! Trudiți-vă să ieșim bine cu porunca boierului, că altfel…

Le arătă gârbaciul.

—… mă cunoașteți voi pe mine, că la supărare, de…

Mușat e mic de stat, numai vine. Capul lătăreț, una cu umerii, legat numai printr-o palmă de gât gros și butucănos. Un deget de frunte, apoi două funii de sprâncene, ochi mici și repezi, nasul însemnat la vârf de hangerul cneazului din Cremenari, chipul buhăit de beție.

— Bă, Lambrule, să-ți duci oamenii și să vă-nhămați la care. Boierul a dat poruncă să nu vadă urmă de vită prin praf și prin curte. Tu să ridici bucatele din părțile Argeșului și să le tragi la curte. La carul cu roatele cercuite să-l înhami rotaș pe moș Drăgoi, că prea se uită, nu știu cum… Tu, Gheorghe, nu mai bate din buze, că te bat eu acușica. Să tragi grâul de la ponoarele Crucii din Deal. Să le tragi până-n marginea ogrăzii țigănești. Să le lași încărcate acolo… Hai! Ce vă boldiți la mine? La chindie, treaba-i mântuită. Dați zor, ca să auzim de bine.

Drăgoieștenii se răspândesc care pe unde-i cheamă capii colibelor și cetelor de lucru. Știu fiecare cum și cu cine muncește. Dar tocmeala asta nechibzuită le zbârlește bărbile.

— Stați o clipă, oameni buni!

Forfota se oprește. Moș Drăgoi pășește înaintea sătenilor.

— Ce vrei, jigodia dracului? La lucru!… La lucru!… Să nu scoți o vorbă, că te calc în picioare!

Mușat spumegă și răcnește, parcă stă să-l strângă cineva de gât. Așa face hoitul ăsta bătrân în fiecare dimineață când îi pornește la lucru. Mereu se pune de-a curmezișul.

— De ce nu dă boierul vite să tragă la care? Că doar gem țarcurile de boi ungureni, grași și stătuți! Au cumva asta-i porunca domniei tale, pârcălabe, să ne mai încălzești puțin?

Moș Drăgoi își pironise ochii în ochii lui Mușat, care jucau, cătând să se ferească pe o latură.

Gustul vinului, sculatul ăsta de dimineață, poruncile astea și câinele de rumân sunt peste baierele răbdării unui pârcălab boieresc ca el. Pune pinteni și calul sare înainte așa cum a crescut, cu dinții rânjiți să muște. Mușat ridică harapnicul greu, dar toate câte au fost abia de și le mai aduce aminte…

Gheorghe prinde calul de frâu, lângă zăbală, și-l oprește din zbor, pălindu-i un genunchi în burtă. Lambru îl smulge din șa, îndată își simte coastele năpădite de pumni și genunchi. Geme din greu, căutând să se scuture. O spumă albă i se scurge în barbă. Când se știe răpus, cu nasul vârât în țărână, adulmecând picioarele goale ale rumânilor, se dă bătut.

— Lăsați-mă, oameni buni, că mor!

Lambru se pleacă la urechea lui:

— Dacă te mai ții de muierea mea, nu mai apuci să vezi soarele. Îți aduci aminte de seara ceea?

Vorbele șuierate ale bărbatului îl fac să se moaie de tot.

Simte parcă și acum usturimea adâncă a cuțitului. Ar fi vrut să urle.

— Ridică-te, pârcălabe, și așază-ți cinstea veșmintelor și a feței. Da' să nu uiți ziua asta, dacă vrei să mai ai zile, îi spune liniștit moș Drăgoi.

Mușat se ridică gemând. Întâi în genunchi, apoi pe tălpi, își culege harapnicul și, șchiopătând, se duce la cal, abia urcându-se în scări. Nu mai întoarce capul, plecând la trap spre curte. Drăgoieștenii rămân, privindu-l cum se duce.

Dinspre soare-răsare, cerul se tivește cu flăcări. Răcoarea dimineții se trage dinspre timpuri la pădure și ciocârlia zboară cântând cu putere. Se oprește aninată o clipă de aripile ce bat pe loc, dând glas adânc, apoi se strânge ghem, lăsându-se să cadă în fânațul aromit în care trifoiul alb și romanița se pregătesc să-și desfacă florile belșugului de lumină.

— Măi oameni, să aveți de grijă și să facem toate după cuviință, așa cum le cere bicisnicul ăsta. Nu-i chip acu de pus cu boierul. Îi vine turcul cu putere și ne robește de nici sămânță nu mai rămâne de noi.

— Facem așa. Numai că trebuie să ne punem la adăpost de călcare, moș Drăgoi.

— Lasă, Lambrule! Toate cu socoteală. Noi vrem uricile cu care ne-a învrednicit să fim judeci Vodă Mircea Bătrânul și pe care hainul de boier le ține dosite. Pentru asta trebuie răbdare.

— Răbdăm de douăzeci de ani.

— Răbdăm, că Danul a stat în cinste la toți domnii.

— Parcă acu dacă s-o schimba domnia, nu tot el are pungile cu aur?

— Are, nu zic ba! Da' poate s-o arăta noul domn cu dragoste și poate va oblici Ileana unde ține și cum ține uricile.