Corsarul

IL CAPITANO

CASA „BIRLĂDEANU ȘI FIII”

1

Ziua de 9 mai 1596 este luminoasă, o lumină dulce, albăstruie și străvezie îmbrăcînd diafan tamariștii zvelți; yasminul și magnolia rămuroasă cu bobocii gata să se desfacă, dincolo de vîrfurile cărora Dragoș Voinea Bîrlădeanu cel Bătrân vede Bosforul și dincolo de Bosfor dealurile roșietice de la Vanîkioi. «Este duminica a patra după sfintele Paști, a Slăbănogului și a mutării moaștelor sfântului ierarh Nicolae, a sfântului Prooroc Isaia și a sfîntului mucenic Hristofor, bărbați trecuți în calendarul ortodox pentru tăria de a crede într-un ideal moral, singurul fapt de cuget care dă crezămînt vieții, scoțînd-o din făgașul mărunt al ostenelii pentru îndestulare. Dacă se gîndește la Etica nicomahică a lui Aristoteles și la natura binelui căutat, atunci poate spune că în această duminică de 9 mai, Casa Bîrlădeanu nu numai că se găsește, în echilibru cu diversele ramuri ale activității ei, cu natura intimă a scopurilor; dar că el însuși, șeful acestei Case și păstorul ei, se află în echilibru atît cu scopurile Casei, cît și cu virtuțile de la care se reclamă pe sine ca bărbat al epocii frămîntate și dramatice pe care-o trăiește.

Voievodul Mihai al Țării Românești demonstrase la Călugăreni în vara anului trecut că aspirația spre liber­tate este legea după care individul și popoarele se desăvîrșesc, împlinindu-și destinul. După poruncile vechi de la Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare și Sfînt, domnii Moldovei și comanditarii Casei, Casa și-a pus resursele la îndemîna luptei pentru libertate a voievodului Mihai, atît pe apă, prin șeicile corsarilor bîrladnici din Delta Dunării, cît și pe uscat, prin toată rețeaua de bancheri, case de comerț, cămătari, misiți, diplomați și uneltitori, spadasini și femei influente din saray pînă la curțile europene. Mihai este al Iglisiei, unul din asociații Casei cu părți negociabile, unul din puținii aspiranți la scaunul Țării, care i-a înțeles sensurile adînci și tainele legate de istorie. De curînd luase sfîrșit aventura trimisului voievodului, căpitanul Mîrzea pe care el l-a ajutat să anihileze intrigile fostului voievod Mihnea Turcitu, căpi­tan nu numai abil și viteaz, iscusit în treburi de taină, dar la fel de iscusit în dragoste, care, ucigîndu-l pe Saladin Chiorul, împăratul Cycladelor, printr-o întîmplare ajuns dușman al voievodului, salvînd-o pe Mărgărita Basarab de robie, robindu-i inima și în același timp deschizînd Egeea și Mediterana pînzarelor și galioanelor și caravelelor Casei „Bîrlădeanu și Fiii”, a pus premizele uneia din cele mai fascinante vise: ieșirea din Mediterana în Atlanticul cucerit de spanioli prin Columb și stabilirea unui comptuar, sub patentă franceză, ori a majestății sale britanice, undeva în Lumea Nouă, de unde, zeci de ani, prin Flotas del Oro s-au scurs în tezaurul spaniol, avuțiile fără seamăn ale acelei lumi fabuloase. Comptuarul, aflat în afara iscoadelor turcești, în afara suzeranității otomane din Egeea și Mediterana, dincolo de un negoț pe apă mereu sub teroarea piraților algerieni și tunisieni, în directă legătură cu Casa Függer prin sucursalele aces­teia din Londra și Paris, ar putea ajuta nu numai finanțele Casei Bîrlădeanu, dar mai ales visteria personală a voie­vodului Mihai și prin aceasta lupta lui pentru libertatea comerțului cu Nordul prin Marea Neagră, asupra căruia Casa Bîrlădeanu ar căpăta, dacă nu monopolul, atunci sigur un regim preferențial contra unor părți negociabile cedate voievodului la vremea lui neguțător pe cît de iscusit, pe atît de temerar.

Dragoș Voinea Bîrlădeanu calcă ușor pe covorul gros, sîngeriu de Buhara, cu pasul legănat caracteristic mari­narilor, aplecîndu-se deasupra globului terestru reprodus după globul lui Martin Behaim din Nürenberg. Își plimbă privirea peste „Oceanus indicus occidentalis”, fără să vadă decît vag monștri marini desenați în zona insulei Hispaniola. Vede de fapt țărmul verde al unei insule minunate, plină de palmieri care înconjoară un munte albăstriu, cu vîrful împodobit de nori albi, strălucitori. Vede brizanții spărgîndu-se cu spumă diamantină de acel țărm fermecat. Aude țipetele pescărușilor, foșnetul valurilor lingînd bordurile pînzarului preaiubit Biruința. Aude vîntul în arboradă, scîrțîitul palancurilor și vergilor: oftează, pentru el marea și-a închis porțile, legile de fier ale Casei îl cer aici, la Bebek, aproape de Istanbul, în inima treburilor de taină care vreme de patru veacuri au făcut din Casa Bîrlădeanu, una din cele mai puternice case de negoț la răspîntia dintre Răsărit și Apus. Întemeiată la Bizanț de un Radu Voinea Bîrlădeanu înainte de descălecatul lui Dragoș Voievod la apa Moldovei cu pirați bîrladnici ieșiți pe șeicile lor iuți în căile de comerț ale genovezilor pe Marea Neagră, făcînd negoț cu Caffa, Maurocastro și Trapezunt, mai tîrziu ieșind în Egeea și stabilind comptuare la Smirna, Iskenderum și Alexandria, în Rhodos și Cipru, peste vreme la Civitavecchia și Marsilia, Bîrlădenii șefi ai Casei au navigat pînă la vîrsta de 40 de ani, după care primul născut a preluat conducerea Casei, fiindu-i oprită ieșirea pe mare. La 25 de ani toți feciorii Casei sînt legiuiți și jurați să se însoare numai cu femei din Țara de Jos, dacă se poate cu bîrladnice, fiice de corsari domnești de prin bălțile Dunării, femei care tot de patru veacuri păstrează proaspătă și neștirbită limba românească și obiceiurile de-acasă. Peste șaptezeci dintr-o sută de mateloți sînt oameni de la Dunăre, de la Chilia și Galați, de la gura Prutului și dintre ceilalți vlahi, morovlahii de la Adriatica, mateloți încercați, nu rareori piraterind cu uskocii împotriva navelor otomane sau venețiene, găsindu-și scăparea de ștreang și țeapă în colonia Bîrlădeanu de la Biűiűk-Bebek, pe țărmul rumeliot al Bosforului, la trei leghe mai în sus de colonia genoveză Galata. Dragoș Voinea Bîrlădeanu revine la fereastră, după ce întoarce clepsidra cu nisip, una din clepsidrele de navigație din sticlă de Murano, operă a sticlarilor dogelui și a astronomilor, care măsoară cu precizie jumătățile de oră. Multele jumătăți de oră ale vieții lui, mereu pe muchie de cuțit, mereu șerpuind printre stîncile cumplite ale acestui sfîrșit de veac XVI, care este marto­rul prăbușirii și falimentului celei mai mari împărății a lumii. Spania lui Filip al II-lea, regele care și-a ucis imperiul din fanatism religios și din neștiința legilor care guvernează banul. Cucerind Lumea Nouă, Spania s-a pierdut pe sine, lipsindu-i măsura și sensul realității. Bîrlădenii au ridicat un alt fel de imperiu. În inima împără­ției Bizanțului, au văzut-o în toată măreția și splendoarea măririi, ca și în amurgul ei, au asistat la decăderea și prăbușirea imperiului bizantin și la înălțarea pe ruinele acestuia, a imperiului otoman, care, după epoca de slavă și grandoare a lui Soliman Magnificul, iată, sub acest sultan Mahomed al III-lea, domnind de-o jumătate de an, următor bicisnicului Amurat III, dă semnele tuturor bolilor care în delungul vremurilor au surpat puterea imperiilor, prăbușindu-le în uitare. Deschide fereastra cu ramă de fier, sorbind lacom aerul plin de odorile Bosforului. Are ochiul ager și distinge limpede pe țărmul anatolian, la Kandilli, cum cămilarii adună asinii, cămilele și tabunul de cai pentru caravanele de negoț și cele sacre, pentru Mecca. Pe Bosfor trec spre Istanbul caicele grădina­rilor și pescarilor. Caicul daurit a lui tershane emini, mai marele șantierelor navale imperiale plutește ușor spre Rumeli-Hisarî, vîslit de robi creștini – vede ramele mișcîndu-se ritmic, sclipind în soare cînd vîslașii întorc pana pe lat, vede kioșkul albastru, cu ciubucăria aurită sub care stă Babiali Osman. Știe că, întorcîndu-se de la cetate, Babiali va acosta la cheul Casei, pentru a-i face o vizită. Își mută privirea în curtea șantierului, vede silueta zveltă a pînzarului galion Libertatea pe cala de lansare, cu puntea albă, abia ieșită de sub rindelele meșterilor, lucind moale, cu castelul pupa vopsit proaspăt în albastru intens și, acolo, singur, privind nu se știe unde, nemișcat, îmbrăcat ostășește în negru, sumbru, căpitanul lui cel mai încercat, morovlahul Radu Nanu Păcurar, omul în care și-a pus toate speranțele, omul pe care, iubindu-l poate mai presus decît pe ai lui toți, l-ar vrea asociat și poate urmaș, Dragoș Voinea Bîrlădeanu cel Tînăr arătîndu-se prea mult iubitor de călătorii pe mare și prea puțin iubitor de știința afacerilor, de înțele­gerea istoriei și de aplecarea spre meditație.

Tresare cînd se aude sunetul clopoțelului și cînd un glas izvorît parcă din pereți spune pe rumânie:

— Kon Mozes Trianidos, domnia ta.

Dragoș Voinea Bîrlădeanu cel Bătrîn iese în coridor și coboară sprinten scara din lemn de stejar lustruit, în prînzitorul luminat prin vitrourile închipuind nave plutind pe ape de un albastru transparent, pline de pești și monștri marini.