Stramosii

ÎN CARE ASISTĂM LA TEMEIUL

DIN CARE S-A NĂSCUT ACEASTĂ CARTE

Pe altimetru 10 000. Zori de octombrie luminoși. Jos, caligrafia strălucitoare a apelor din nordul Transilvaniei. Misiunea: acoperirea zonei Cluj — Oradea — Satu Mare - Cluj, cu două patrule. Răsare soarele. La zece mii, cerul se umple de sîngeriu gros, păstos.

— Atenție! Stînga jos!

E glasul istoricului. Stătuse cîțiva ani prin arhivele muzeelor europene. Sub noi, mult sub noi, patru siluete oțelii, cu cap compas Cluj. Și-n căștile de radio un ordin:

— Achtung! Achtung! Die vorbereitung fur das Angriff!

Mă răstorn pe aripă. Reticulul luminos al colimatorului taie cerul. Orizontul. Peisajul terestru. Pic. Patrula a doua din escadrila a doua a Corpului Aerian Român a intrat în fir indian.

— Pe aici, pe undeva, s-a retras Menumorut spre cetatea Biharea, spune profesorul.

Are ordin special să tacă. Nu tace niciodată. Pentru el, fiecare careu al hărții 1/500 000, careu minuscul, colorat cu verdele pastel al cîmpiilor sau cu maroul munților, trăiește dincolo de vreme, o viață în care evenimentele concentrate în afară de lentoarea veacurilor au o densitate dramatică. Mă pregătesc de atac. Manșa vibrează ușor. Vîrfurile planurilor vibrează. Pe șoseaua Cluj—Oradea trec trupele noastre. Patrula nemțeasca nu le-a văzut. Capul executa o ranversare. Soarele îi poleiește fuzelajul. Menumorut, stăpîn pe turme și plaiuri. Strămoșii păstoreau sub noi, cînd Arpad...

— Dreapta sus!

Întorc capul. De undeva din cer, ne pica în spate două avioane.

— Rămîi, îi ordon orientalistului, comandantul celulei a doua. Îl văd virînd strîns în urcare. Atac cu istoricul cad cu 950 pe vitezometru din văzduhul în care-și vor fi descifrat gîndurile toți cei de la Menumorut la noi.

Prin 1951, într-o sală de lectură a muzeului Brukenthal din Sibiu. Pilotul de vînătoare, în civil, descurca dintr-o istorie bizantină faptele puțin verosimile ale unui Radu Voinea, pirat bîrlădean, vîndut sclav de un trib cuman la Bulgar pe Volga, ajuns la Horezm, cultivat aici în astronomie, poezie și matematică, că mai tîrziu, prin Bizanț să se-ntoarcă în Dobrogea cnezatelor de-nceput, după o viață care-l așeză pe aceeași treaptă de aventură și cutezanța cu navigatorii normanzi, cunoscuți istoriei sub numele de vikingi.

Tot aici studia legăturile lui Iancu de Hunedoara cu Țara Românească, istoricul. Și desigur, ca-n toate întîmplările din viață și din cărți, orientalistul venise cu o conferință despre Hoardă de Aur. Purta în servietă și în buzunare fise scrise mărunt, în care adunase un material imens despre Timur cel Șchiop și viața mongolilor. Intrase în muzeu să cerceteze colecția de stampe. Bineînțeles că și-au adus aminte de război, de luptele pentru eliberarea Transilvaniei, Ungariei și Cehoslovaciei, că și-au comentat viețile și aspirațiile și că, încercînd să contureze sensuri mai largi prezentului, credeau că o pot face eficace și cu perspectiva judecîndu-l din aria cuprinzătoare a istoriei.

Acum cîțiva ani, fostul pilot de vînătoare, care între timp cotrobăise prin cîteva sute de volume prăfuite să-și găsească niște gînduri rătăcite prin alte veacuri, a primit într-o singură zi două scrisori aproape identice în conținut.

Dragă prietene,

... Cred că pentru tine, singura istorie interesantă este istoria trăită. În peregrinările mele, am dat peste lucruri care fac bogăția oricărui colecționar de documente vii. Îți cedez cîteva, cu dorința expresă de a le integra într-un context mai larg, lucru care mie îmi este imposibil. Și pînă la urmă, neinteresant. Îți atrag atenția asupra volumului cu însemnările scutierului bearnez, cavalerul Jean d'Ossau, găsit de mine în lăzile unui venerabil notar gascon din Orthez. Bearnezul a fost martorul ocular al unor bătălii date de Iancu de Hunedoara și Vlad Dracu. Se pare că afurisind de gascon l-a plăcut atît de mult pe “Vlad le Diable” încît l-a părăsit fără remușcare pe acel teribil “Chevalier blanc de la Valachie” Iancu de Hunedoara și s-a înrolat sub steagul lui Vlad și mai tîrziu sub al lui Vlad Țepeș. Dacă poți să așezi povestirea gasconului alături de fapte care să ne înfierbînte inima cu amintirea gloriei străbune, născută dintr-o dorință de libertate care ne-a umplut de demnitate și ne-a ridicat printre cei mai destoinici oșteni ai acelor timpuri, te salut ca pe un om de ispravă. Se cheamă, atunci, că ai înțeles pînă la capăt sensul misiunilor noastre de luptă. Se mai cheamă că încăpățînarea ta cazona va întîlni un inamic, cu care va avea mult de furcă. Schimbă amice avionul de vînătoare, pe o pană onorabilă. Tunul de 20 m/m înlocuiește-l cu stiloul. În locul rafalelor scurte și bine ochite ale mitralierelor de 13,2 m/m (vezi că n-am uitat nimic din ce pretindeai bieților rezerviști) folosește efectul exploziv al cuvintelor bine simțite, care să cadă în sufletele celor tineri, făcîndu-i părtași la aceste fapte, moștenitori ai acestei glorii și chezași pentru mîine a ceea ce noi, cu jertfă de sînge am împlinit pe frontul antihitlerist.

Restul scrisorii nu mai are decît o importanță strict personală. Și a doua:

Prea fericitule rezervist.

Primește salutările mele parfumate cu ambră. Alah să-ți înmulțească anii și-nțelepciunea. Întrucît slava ta de arme, o, războinicule, s-a stins odată cu intrarea în serviciu a reactoarelor supersonice, de la care fost-ai alungat de crîncenii paznici savanți ai barocamerelor, cărora li s-au adăugat fără rușine necuviincioasele-ți boale precum podagra, reumatismele vechi și scîrțiitoare, și altele asemenea, pogoară-ți ochii pe aceste foi de Eghipet, scrise de unul dintre vitejii trăitori în corturi de pîslă, mingan-u noion Mangu, unul din urmașii direcți ai lui Subutai.

Învrednicește-te să le cureți de colbul veacurilor și să le dai strălucirea acelor zile în care strămoșii noștri ridicați în scări despicau istoria întru gloria ostășeasca a acestor meleaguri. Mingan-u noion Mangu a gustat cu durere din tăișul sabiei moșilor noștri și ca un înțelept ce se afla și-a mărturisit sieși și altora, printre care se număra Ghirei-han de la Crîm și cuviinciosul Al-Zahir Rukn-Baibars — sfetnic la Bagdad și om de litere — și-a mărturisit, ziceam, gîndurile lui despre acei luptători crînceni de la Kara-Iflak și Bogdan Ilî, spunînd că vitejia lor semeața se trage din niște rădăcini pe care le-ar avea în glie și-n vreme; ca mulți, nenumărați fii ai lui Alah au îngrășat acea glie și că unor asemenea viteji, mai curînd ar fi înțelept din partea mai marilor Hoardei să li se cinstească hotarele și să li se lase primăverile cu muncile cîmpului și verile cu strînsul holdelor, pentru că oricît i-ar încerca măritul han cu ceambururile lui, ei se ridică precum ierburile stepelor după furtună, n-au nici început nici sfîrșit și una sînt cu hotarele lor, cu glia mănoasă, cu negurișul codrilor și țintirimurile în care le albesc oasele.