Taina Recifului

NOAPTEA SOLSTIȚIULUI

1

Adenul se cufundă încet în apele sângerii ale golfului. Deasupra peninsulei arabice plutește o perdea vioriu-gălbuie de praf, vârstată de linii violacee. „Pescărușul albastru” ia cap compas 112°, ceea ce înseamnă un drum pieziș peste golful Aden, atingerea peninsulei somaliene la verticala portului Durduri din extremul est al Somaliei, survolul întregii peninsule și escală la Hafun pe toasta Bar-el-Kasain, spălată de valurile Oceanului Indian. De aici, în noaptea asta încă, Pilotul dorește să atingă ecuatorul în largul oceanului, pentru ca expediția să înregistreze toate datele hidrologice, meteorologice și astronomice ale solstițiului de iarnă, urmând ca în zori să amerizeze la Port-Victoria, capitala Seișelor, așezată în insula Mahè. O zi de odihnă. Revizia materialului și a echipamentului științific, apoi munca de cercetare a insulelor coraligene, întâia etapă a expediției.

Trage ușor de manșă. Ia înălțime. Își spune că oamenii sunt prea grăbiți să desăvârșească cucerirea lunii (ieri s-a anunțat prin toate posturile de radio ale planetei înălțarea celui de al treilea Institut de cercetare selenar ― au și văzut transmisia integrală de televiziune făcută prin releele de sateliți) și că, datorită extensiei acesteia în spațiu, neglijează din ce în ce mai mult propriul lor univers interior, ca și această bătrână și dragă planetă Terra ― cu toate ale ei bune și rele.

Anul trecut pilotase cosmonava „YR-261 Marte 3” în cursa bilunară pe Marte (cosmodroamele „M 5” și „M 6”), fără să rămână cu amintiri zguduitoare pentru ființa lui intimă. Își spusese că cei câțiva zeci de mii de ani de habitudini pe Terra nu puteau schimba „homo terrae” într-un „homo cosmicus” decât după câteva generații… Poate de aceea acceptase atât de ușor invitația de a pilota „Pescărușul albastru” în această a XII-a ediție a „Anului geofizic internațional”. Voia să cunoască nu numai planeta mamă, dar și ceea ce numea el „terra incognita” în universul uman… La cei 42 de ani ai lui, începuse să-și restrângă aria curiozităților. Avea obiceiul să spună că preferă curiozitățile de ordin psihologic și uman ― celor de ordin spațial.

Înserarea inundă carlinga cu roșu nuanțat la infinit. E adevărat, culorile în Cosmos, mereu pale, ftizice, subtile și diafane, eterate, nu și-au găsit încă nici poeții, nici pictorii. Cuvintele și culorile pe Terra au fost create pentru alte nuanțe. Ochiul uman s-a obișnuit cu alte intensități. Poate numai peliculele ultrasensibile de film să poată înregistra varietatea copleșitoare a nuanțelor în spațiile cosmice… Privește cu mare satisfacție pâclele liliachii ale Mării Arabice. Zborul se desfășoară într-o atmosferă cvasi-ireală. Atât de copleșitoare prin colorit și prin dimensiunile pe care le creează vizibilitatea de la înălțime… încât simte echipajul încremenit într-un extaz aproape religios. Soarele se rostogolește agonic pe orizontul incendiat al Continentului Negru.

― Peste câteva ore începe iarna boreală. Întrerupe tăcerea Pilotul.

Jos se țes cele dintâi umbre ale întunericului. Doar la zenit, în straturile superioare ale atmosferei, lumina zodiacală își mai fâlfâie ostenită draperiile grele de brocart ruginiu.

2

Întuneric. Dedesubt, abia conturat sub fulguirea constelațiilor, relieful muntos al continentului african. În prelungirea planului stâng, sclipirea farului de la Capul Guardafui, punctul extrem oriental al Africii. Naturalistul își aprinde lampa de bord, răsucindu-i abajurul până când dunga de lumină nu-i acoperă decât coala albă a caietului. Aerul puțin dens pune motoarelor o surdină discretă. S-ar părea că forțele Cosmosului interferând straturile superioare ale stratosferei desemnează pe securitul carlingii mii de semne de-ntrebare. Pilotul vede profilul pur al Doctoriței, desenându-se fluid pe locul copilotului. Alături, pe strapontina mecanicului, Inginerul pare copleșit de imensitatea în care hidroul lunecă sub constelații…

Naturalistul deschide discret portiera postului de pilotaj. Cu precauții infinite așază pe masa de aluminiu a laboratorului un aparat de dimensiunea unui radio de buzunar cu tranzistori. Brusc, i se brobonește fruntea. Degetele mâinilor, tremurătoare, scot husa ușoară din bumbac. Un ecran de mărimea unei palme. Butoanele negre și roșii ale convertizoarelor. Naturalistul montează cele trei antene miniaturale, alcătuite pe sistem goniometric, dintr-o plasă subțire, aproape invizibilă, de fire din aluminiu și cupru.

Are un moment de ezitare… Apoi, cu mișcările precise ale degetelor lungi, trage sertarul mesei de aluminiu. Scoate un dosar cu scoarțe albastre din plastic, pe eticheta căruia scrie cu tuș „Psy. P.D.I.N.” în interiorul dosarului sunt prinse cu clame câteva zeci de fișe albe, imaculate.

3

Revelația a avut loc în noaptea de 17 octombrie, în cabinetul binecunoscut al Savantului. Afară ploaia de toamnă bătând storurile, în averse. Cărțile care tapisau pereții, în semiobscur. Pe măsuța unde stătea de obicei clopotul de sticlă sub care dormita naja, cobra egipteană ― acest aparat, așezat pe o bucată de stofă verde.

― Stai jos, i-a spus Savantul, cu glasul lui ostenit, atât de binecunoscut.

S-a așezat în fotoliul adânc, de piele. Apoi, poate o veșnicie, liniștea aceea mormântală, accentuată de aversele de ploaie și ochii oțelii ai Savantului, copleșindu-l cu privirea lor intensă, insuportabilă. Niciodată Savantul nu-și permisese un asemenea interogatoriu mut și lucrul ăsta îl sâcâise atunci, își aduce aminte cu precizie că-l sâcâise până la mânie.

― Ai aici (i-a arătat aparatul, și el a tresărit speriat. Într-atât se închegase tăcerea în cabinet), ai aici poate cea mai cumplită descoperire a omului de până astăzi, dragul meu. Nu mă-ntrerupe. Sunt în toate facultățile, nu te-ngrijora. N-are rost să-ți povestesc nu tribulațiile mele tehnice, ale mele și-ale celor aproape o sută de colaboratori, care nu cunosc altceva decât sectorul lor limitat de acțiune, dar nici măcar dilema sfâșietoare în care m-am zbătut în tot acest deceniu în care am conceput și executat acest aparat.

Pauză. Ploaia. Vântul zgâlțâind jaluzelele. Foșnetul pinilor din grădină.

Savantul și-a lăsat fruntea-n palmă. Era un bătrân venerabil, care colindase toată planeta, ducând în același vestmânt un biolog reputat, un psiholog și-un admirabil matematician.

― Poate am să-mi regret invenția, așa cum a făcut-o Nobel. Spre deosebire de tot ce știința a creat pentru distrugerea omului și a comunităților umane, eu am creat ceva care ajută la cunoașterea adevărată a acestuia… Ceva, auzi tu, ceva care descifrează conștiința, care ajunge să materializeze stările inefabile ale sufletului, și mai mult, mai mult, dragul meu, cel mai drag mie dintre emuli, mai mult ― ajunge să sensibilizeze stările subconștientului până-n zonele lui cele mai absconse… Cine știe dacă nu până dincolo de inconștient, în rezerva aceea larvară a omenescului integral, în magma aceea primordială care formează dintotdeauna secretul speciei noastre.

Savantul vorbise atunci uluindu-l, amețindu-l, dezvăluindu-i dintr-o dată un univers copleșitor, apoi brusc, răsucise cele câteva butoane negre și roșii, spunându-i:

― Atenție. Am conectat „sensibilograful” la emisia ta de unde electromagnetice. Stai adâncit în tine și gândește-te la ce vrei. Sau… nu te gândi la nimic.

A rămas stupefiat în fotoliul acela adânc, urmărind halucinat cele trei antene goniometrice în rotirea lor lentă pe toate cele 360 de grade, apoi oprirea lor simultană pe trei unghiuri ascuțite a căror bisectoare era direcția formată din fruntea lui și centrul antenelor.

Pe ecranul „sensibilografului” a apărut o imagine difuză, un fel de floră astrală vibrând muzical pe o melodie stranie, incertă, cu discordanțe și asonanțe, ca și când mii de fibre de oțel, ori de sticlă ar fi fost periate de un fön cu jeturi intermitente, și dintr-o dată s-a recunoscut pe sine, ori imaginea globală pe care și-o făcuse despre sine, sărind gardul curții la mătușa Sabina și urcându-se în cireșul pietros din fața verandei. Mișcările erau diforme, prelungite, se-nlănțuiau unele cu altele ca și când ar fi fost executate prin intermediul a o mie de brațe, ca și când el însuși ar fi posedat o mie de brațe, și ceea ce-l copleșea era faptul că aceste o mie de brațe nu porneau din trupul lui fizic, ci de altundeva, din interiorul lui, și nici măcar nu erau niște brațe, ci mai degrabă niște metafore, ceva inexplicabil pentru că erau cu totul necunoscute, ori poate erau niște intenții doar.

Glasul profesorului, mirat:

― Niciodată nu mi-am închipuit că ești un lacom, dragul meu. Ori, cum să-ți spun, un fel de chintesență a lăcomiei.

Savantul a răsucit brusc aparatul, în așa fel încât antenele, după câteva rotiri complete pe cele 360 de grade și-au stabilit unghiurile de prindere spre fruntea lată, încadrată de coama albă, strălucitoare. El n-a putut să vadă ecranul, dar a auzit limpede o cadență egală, ceva profund muzical și armonios, cu un motiv melodic grav și l-a inundat o stare de euforie ușor melancolică, din care-a crescut, atunci, înspăimântătoare și halucinantă întrebarea care-l chinuie și acum, când este lac de apă și când se-ntreabă dacă n-ar fi mai util să arunce acest aparat monstruos în negura de sub hidro, ori să-l sfărâme în bucăți, întrebare înfiptă în el dureros în noaptea aceea revelatorie: „Cine sunt de fapt eu însumi?”

Întrebarea asta îl torturează de la decolarea de pe Siutghiol, și de atunci, de sute de ori a vrut să scoată sensibilograful din husa lui de piele și, față-n față cu ecranul acela rece și imparțial, să asiste la dezvăluirea celui mai cumplit adevăr ― adevărul despre sine însuși. Și tot de sute de ori, cu o spaimă care-l paraliza, o infinitate de incertitudini, lăsase aparatul în husa de piele, el abandonându-se în scaunul pliant al laboratorului într-o stare vecină cu prostrația.