Vitejii

ANUL NOU 1595

1

Căpitanul Mîrzea tresare din gînduri. Pe șleaul care șerpuie printre rîpile bălților se arată doi călăreți culcați pe oblîncuri. Ajunși în fața căpitanului, își strunesc caii.

— Încotro? îi întreabă Mîrzea, privindu-i cercetător.

— La măria-sa, căpitane. Sînt cetașul Balborea, din oastea popii Stoica de la Fărcașe. Vești grabnice...

— De taină?

— Hm!... Știu și eu?!... Te văzui la curte... Acu-n­țeleg că ești în slujba de strajă... Tătarii trecură Dună­rea pe la Vidin. Aduc puzderie de robi. Cum intrară în țară, se puseră pe jaf... Arde Oltenia. Tot malul Dunării e o flacără. Scrum și cenușă sînt satele... Oamenii s-au băjenit la codru. La munte...

— Da’ tu cine ești?

— Sînt cetașul Achim din steagul de iscoade. Am prins lîngă raia o pocitanie de turc, care vorbește românește mai bine decît mine. Ne suduie și ne ocărăște, lăudîn­du-se că-i în slujba măriei-sale. Că o să ne reteze urechile și o să ni le frigă pe jar. Nu știu ce să mă fac cu el. Are o gură rea și-i afurisit ca un diavol. Mă reped în tabără să dau de știre...

— Hm... Și unde-i turcul?

— Îl aduc oamenii mei cu sania... Cred c-au poposit în Stoienești.

— Alte vești?

— Rău, domnia-ta! Să băjenește țara... Pe urmă, pă­gînii, în fiecare zi se văd pîlcuri, pîlcuri, venind din susul și din josul Dunării. Se adună la cetatea Rusciukului. Vin în sănii. Mai ales ienicerime de cetate. Iscoadele noas­tre din Bulgaria ne-au repezit vorbă că s-a pornit oaste cu tunuri de la Adrianopole.

— Ești lung la limbă, cetașe... Dați-i drumul în goana goanelor la măria-sa. Vedeți să nu cădeți în mîna căpi­tanului Racea. N-are să vă creadă atît de ușor, cum v-am crezut eu.

— Să trăiești, domnia-ta!

Cei doi călăreți își scot cușmele. I se-nchină. Dau pinteni, pierzîndu-se într-un nor de omăt spulberat. Căpi­tanul își îndeamnă armăsarul din călcîie. Își spune că nici sultanul, nici hanul Ghazi Ghirai n-au gînduri proaste... Se adeveresc presupunerile măriei-sale. Turcii și tătarii vor să strîngă oștirea Țării Românești într-un clește de foc. S-o calce-n picioarele cailor încă în iarna asta. Să ajungă la București și să facă din țară un pașalîk, pe care să-l mulgă după pofta inimii.

Se răsucește în șa. Face semn de pornire la trap. E un bărbat scund, bine legat. Ochi oblici, ca ai tătarilor. Mustața subțire, prelinsă pe la colțul buzelor. Poartă cal­pac tătărăsc din blană de pisică sălbatică, șubă de vulpe scurtă pînă la genunchi, cizme din blană de miel cu turetcile înalte pînă la șolduri. Șuba încinsă cu centura lată, de care are agățată sabia de Damasc cu teaca ferecată în argint. Hanger, arc tătărăsc, cucura de săgeți și arcan. Pe umăr, șoimul de vînătoare. Alături, călărește slujito­rul și robul lui, Ahmet, un tătar crîmlean învins într-o luptă din tinerețe.

Șeitan, armăsarul de Bugeac cu părul gălbui, vestit în toată oștirea pentru învățătura și deșteptăciunea lui aproape omenească, nechează ușurel vestindu-l că au ieșit dintre bălți la drum slobod.

Este ziua de 31 decembrie 1594 și căpitanul Mîrzea se-ntreabă dacă va putea petrece Anul nou cu frații săi de arme, căpitanii Ghețea și Racea, așa după cum se-n­țelese­seră.

2

Căpitanul Racea, maimarele ferentarilor domnești, uriaș cu față smolită, barba frumos rotunjită din foarfece și mustața arcuită peste buzele cărnoase, îl înjură în gînd pe marele vornic Ivan, care-l dăduse să facă poliția taberei în noaptea asta a Anului nou. Îl înjură cu atît mai vîrtos cu cît el însuși se simte ispitit să dea dracului toate canoanele și să tragă un chef rumeior alături de Ghețea și Mîrzea, dacă s-ar putea chiar aici, în Hulu­bești, la cvartirul măriei-sale, unde s-au strîns toate fru­musețile satului.

Își potriveste dolama îmblănită pe umeri. Urmat de patrula de ferentari, intră pe poarta cvartirului dom­nesc. Gărzile domnești aprind lampioane multicolore pe care le agață în crengile prunilor din livadă. La un foc zdravăn, unde ard butuci de salcîm, se pîrpălește în frigare o jumătate de bou. Alături stă trasă o sanie de la curte, cu un butoi pîntecos, străjuită de doi oșteni. Pre­gătirile ademenitoare îi zbîrlesc mustățile. Se îndreaptă bodogănind spre ușa casei vegheată de oșteni cu sabia la umăr. Comandantul gărzii tocmai împingea binișor afară un călugăraș înfofolit într-un cojoc lung de berbec, legat peste mijloc cu curmei.

— Nu mă-mpinge, diavole! ocărăște călugărașul, îți spun, păgînule, că vreau să mă-nchin măriei-sale... Să-i dau binecuvîntarea.

— Ei, ei, sfinția ta... Măria-sa a fost binecuvîntat de mitropolitul însuși... Mie uită să mi-o dea... Binecuvîn­tă-mă și potolește-te, dacă asta te arde...

— Cine ești și cum îndrăznești să vorbești așa cu o față bisericească?

— Sînt fiul lui Belzebut și nepotul lui Scaraoțchi, rîde Racea, apucîndu-l de guler și vîrîndu-și barba în obrazul monahului. Aha... Tot călugărul chelar de la Glavacioc, cu săniile de pește?... Nu te mai saturi, satano? Ce vrei, drac bărbos, cu măria-sa? De peștele tău îi arde?

— Vreau să mă plîng, afurisiților și anticriștilor! Asta vreau... Slugerul mi-a poprit săniile. Vrea să vînd peș­tele în pagubă... Asta-i batjocură curată, pe sfînta mo­nastire... Și tu, diavole, piei din fața mea, că altfel chem asupra ta blestemul lui Arie și al celor trei sute de sfinți părinți de la Nicheea...

— Trei sute paișpe, necredinciosule! Racea îl saltă de guler, șuierîndu-i la ureche: Porc bărbos, nu vrei să vinzi peștele pentru oștire? Îl duci la Sibii, să ai pe ce cumpăra mărgele și barișuri[1] drăguțelor din Glavacioc? Stai tu. boaită afurisita, că ți-ai găsit nănașul... Hei, oșteni! Înșfăcați-l pe sfinția sa și tîrîți-mi-l la han.

Călugărul își pierduse graiul în fața unei atari sama­volnicii. Pînă să se dezmeticească, ferentarii îl trec din­colo de foc. Racea rîde în barbă...

Iată că Anul nou îi trimite vestitori harnici...

— Bună inimă ai, oșteanule...

Din cerdac se arată fața rumenă a unei femei.

— Haide. Intră să te-ncălzești la vatră.

Femeia își alintă obrazul în blana cațaveicii.

„Se pare că sfinții părinți din Nicheea au grija robului spășit Racea”, își spune căpitanul, urmînd ne­vasta dincolo de prispă, spre ușa întredeschisă de unde adie miros de claponi fripți și pită rumenită în cuptor.