Viitorul a inceput ieri

de AnnaE 1.210 citiri
Descarcă fișierul · DOCX sau citește mai jos
Aa

PRECURSORII

Există o credință nemărturisită potrivit căreia numai timpul conferă genurilor și speciilor literare garanția unei valori indiscutabile. Așa se explică, după părerea noastră, încercările, de altfel bine intenționate, de a extinde hotarele cronologice aleașa-ziselor genuri minore mult dincolo de așezarea lor firească. Un exemplu, poate fără egal, îl constituie contrafacerea arborelui genealogic al literaturii de anticipație. „Cea mai veche povestire de science-fiction pe care o putem data – susține Pierre Brochon – pare să fie povestea lui Satni-Khamois, redactată de un scrib din vechiul Egipt sub Ptolemeu al II-lea (285—246 î.e.n.) sau Ptolemeu al VlII-lea…[1]. Aflăm apoi că este vorba despre eforturile eroilor poveștii de a intra în posesia unei cărți scrise de zeul Thot și cuprinzând „secretele naturii, ale magiei și ale vieții veșnicecarte aflată într-o cutie de aur cufundată în Nil și păzită de un șarpe nemuritor. Foarte frumos – dar ce legătură are asta cu fantasticul-științific? Sau ce legătură are pasajul din Vechiul Testament în care profetul Ezechil descrie apariția unor făpturi miraculoase deplasându-se cu ajutorul unor „roți fulgerătoare “– Ezechil pe care scriitorul american Theodore Sturgeon îl socotește drept primul autor de science-fiction? …

Acest mod de a suprasolicita e generat și de confuzia destul de larg răspândită între anumite genuri și specii literare. În articolul citat, Pierre Brochon pune un semn de egalitate între minunile tehnice din poveștile populare și anticipația științifică. El consideră, de asemenea, că „primul roman veritabil de science-fiction este, fără îndoială, Cealaltă lume a lui Savinien de CYRANO DE BERGERAC. Pentru confuzia despre care vorbeam, e semnificativ faptul că această aserțiune apare nu numai într-un număr de revistă închinat problemelor literaturii de anticipație, ceea ce ar putea fi socotit un exces de zel oarecum explicabil, ci și în prefața lui H. Weber la Cealaltă lume. Citim acolo: „Cyrano… creează în mod veritabil un gen pe care-l va dezvolta Jules Verne și pe care noi îl numim science-fiction (18).

Ne grăbim să precizăm că nu punem aceste aprecieri eronate pe seama grabei sau a superficialității. De vină este, probabil, exagerarea importanței germenilor de previziune științifică întâlniți în cartea lui Cyrano, ca și în mai toate utopiile din a căror mare familie face parte[2].

Să ne ferim însă și de o exagerare în sens invers. Nu mai suntem în anul 1900 și Juppont n-ar mai fi silit să suporte ironiile comentatorului oficial al lui Cyrano, Frederic Lachevre, pentru încercarea de a studia aspectul științific al Celeilalte lumi.

Fantezia, îndrăzneala și intuiția surprinzătoare a lui Cyrano îl situează ferm printre cei mai îndreptățiți precursori ai fantasticului-științific. Să nu uităm că, până la el, călătoriile cosmice imaginare se efectuează cu mijloace total fanteziste. Lucian din Samosata recurge la un vânt puternic pentru a ridica în văzduh corabia din O istorie adevărată – ceea ce nu-l împiedică pe Arthur Koestler să-l considere autorul unei ficțiuni științifice (34). Rabelais imaginează o iarbă miraculoasă cu ajutorul căreia fiii lui Pantagruel să poată „cotropi ținuturile Lunei “. Însuși marele Kepler utilizează vrăjitoria ca mijloc de comunicații interplantare în Somnium. Iar în 1648, când Cyrano scrisese primele pagini din Statele și imperiile Lunei, apare versiunea franceză a cărții lui F. Godwin Omul în Lună, publicată în urmă cu zece ani la Londra. Eroul lui Gddțwin, spaniolul Domingo Gonzâlez, folosește drept mijloc de locomoție un cârd de lebede sălbatice dresate să zboare împreună…

Saltul de la aceste născociri naive la invențiile lui Cyrano este imens:

„îmi legasem în jurul trupului o mulțime de sticluțe pline cu rouă, asupra cărora soarele își trimitea săgețile cu asemenea tărie, încât căldura care le atrăgea, cum face și cu norii cei mai mari, mă ridică atât de sus că m-am pomenit, în sfârșit, deasupra regiunii mijlocii11.

„… El umplu cu aburii exalați două vase mari, pe care le astupă ermetic cu lut și le legă la subsuori. Îndată fumul… care nu putea să treacă prin metal decât printr-un miracol, împinse vasele în sus și-l ridică pe acest om sfânt o dată cu ele “.

„… m-am întors să-mi caut mașina. Dar n-am găsit-o, căci câțiva soldați (…) dând peste ea din întâmplare (…) când descoperiră invenția resortului, unii din ei spuseră că ar trebui să lege niște rachete zburătoare pentru că, iuțeala lor făcvnd-o să se ridice foarte sus și resortul mișcând aripile, n-ar fi nimeni care să nu ia această mașină drept un dragon de foc (…) am alergat să opresc brațul soldatului care aprindea rachetele. I-am smuls fitilul și m-am aruncat furios în mașină ca să înlătur artificiile cu care era înconjurată; dar sosisem prea târziu, căci abia am pus amândouă picioarele înăuntru și iată-mă înălțat în nouri (…) îndată ce

Flacăra devora un rând de rachete, care fuseseră așezate câte șase (…) un alt rând lua foc, apoi altul..

„Era o cutie mare, foarte ușoară și care se închidea foarte bine; era înaltă de șase picioare sau cam atât, lată de trei picioare în pătrat. Această cutie era găurită în partea de jos; și deasupra acoperișului, care era și el găurit, am pus un vas de cristal, în formă de glob foarte mare, a cărui gură se potrivea șiintra exact în deschizătura desus.Vasul avea mai multe unghiuri și o formă de icosaedru[3], pentru ca – fiecare fațetă fiind convexă și concavă – globul meu să producă efectul unei oglinzi arzătoare (…) (Mașina) era închisă atât de bine, încât niciun strop de aer nu putea să se strecoare înăuntru decât prin cele două deschizături (…) prevăzusem că vidul care s-ar produce în icosaedru, din pricina razelor soarelui făcute să conveargă de fațetele concave, ar atrage, pentru a-l umple, o furioasă abundență de aer care mi-ar înălța cutia; că, pe măsură ce aș urca, groaznicul vânt care ar năvăli prin deschizătură n-ar putea să se ridice până-n tavan și că, pătrunzând în mașină cu furie, ar împinge-o doar în sus. “

Ați recunoscut, desigur, în primele două pasaje, o prefigurare a principiului pe baza căruia, după un secol, aveau să se înalțe în văzduh baloanele primitive ale lui Montgolfier și Charles: forța ascensională a aerului cald. După trei secole, Țiolkovski va demonstra că singurul mijloc de a ne desprinde din îmbrățișarea de fier a gravitației îl constituie rachetele. Cât despre cutia cu icosaedru, Pierre Brochon ne propune în articolul citat o interpretare cam fantezistă: „Nu e oare un fel de stato- reactor, din cel mai economic… și perfect utopic? De altfel, punctul cel mai slab al acestei invenții ftiu este poate într-atât utilizarea căldurii solare, ci faptul că acestui stato-reactor original i-ar fi trebuit o forță de propulsie auxiliară pentru a demara. Dar aproape că te întrebi cum de nu i-a venit lui Cyrano ideea de a folosi rachetele sale de decolare pentru a-și perfecționa aparatul cu reacție

Dar capacitatea de invenție a lui Cyrano nu se desfășoară doar în direcția găsirii unor mijloace de locomoție celestă. În camera lui din turnul închisorii se află un„orologiu de vânt, un ochi artificial cu care poți vedea noaptea, o sferă în care astrele se mișcă la fel ca pe boltă “. Pierre Brochon crede că ochiul artificial este „precursorul oricărui sistem de faruri sau de iluminat “. Nouă ni se pare că l-am putea asimila lentilelor sensibile la radiații infraroșii. Dar toată lumea e de acord că sfera nu poate fi altceva decât un planetariu. Ni se descriu apoi uimitoare orașe mobile, desfășurându-și pânzele aidoma unor nemăsurate corăbii, pentru că vântul artificial stârnit de foaie uriașe să le poarte pe vastele câmpii ale Lunei; sau orașe care coboară în adâncuri o dată cu venirea iernii, întorcându-se la suprafață primăvara. În „cealaltă lume “există globuri transparente în care sunt închise razele soarelui – numai lumina, nu și căldura lor! Iar cărțile…

„… Deschizând cutia, am găsit înăuntru un nu știu ce de metal, aproape la fel ca orologiile noastre, plin de nu știu ce mici resorturi și de mașinării imperceptibile. De fapt e o carte, dar o carte miraculoasă, care n-are nici pagini, nici litere; în sfârșit, cartea aceasta face ca ochii să fie de prisos, pentru a învăța; n-ai nevoie decât de urechi. Când cineva dorește să citească, încordează aceastămașinărie cu o mulțime de micinervi de tot felul, apoi fixează acul la capitolul pe care vrea să-l asculte și dintr-o dată ies de acolo, ca din gura unui om sau dintr-un instrument muzical, toate sunetele distincte care servesc marilor lunari drept limbaj

Și în această anticipare a fonografului, Cyrano își depășește net predecesorii. Ne referim mai ales la Charles Sorel, care scria în Noua culegere a celor mai plăcute piese din acest timp (Pariș, 1644): „… când vor să-și comunice ceva sau să se sfătuiască de la distanță, ei vorbesc doar de aproape într-unul dintre acești bureți, apoi îl trimit prietenilor care, primindu-l, îl strâng încetișor și fac să iasă cuvintele aflate înăuntru… “De altfel, fantezia scânteietoare a lui Cyrano a găsit și alte puncte de sprijin în romanele lui Sorel, Păstorul extravagant (1627) și Francion (ediția definitivă, 1633). Se pare că însăși ideea de a scrie Cealaltă lume i-a fost sugerată de un personaj din Francion, pedantul Hortensius, care proiectează un roman despre popoarele din Lună, socotite de el drept o altă lume „căreia Pământul nostru îi slujește de Lună “, formulare întâlnită și în Statele și imperiile Lunei.[4]

În ceea ce privește suportul filosofic al operei lui Cyrano, el dovedește o elasticitate caracteristică mișcării libertine, dar și permanentei agitații spirituale a scriitorului. Epicurianismul renovat al lui Gassendi se îmbină cu materialismul antic și cu raționalismul lui Descartes, pomenit elogios în ultima parte aStatelor și imperiilor Soarelui: „(…) ’ lucrările acestui mare om sunt atât de desăvârșite și atât de subtile (…) încât nu există în Soare niciun Filosof care să nu-l venereze”.

Nu ne vom despărți de Cyrano și de opera lui fundamentală fără o explicație menită să prevină o avalanșă de obiecții altfel îndreptățite. Nu ne-am propus și nici n-ar fi fost cu putință ca această prezentare succintă a anticipației franceze să se substituie unor studii exhaustive de istorie și de critică literară. Cititorul interesat de alte aspecte ale vieții și ale creației lui Cyrano – participarea la mișcarea libertină din secolul al XVII-lea, legăturile cu poeții burlești, mazarinadele etc. — Va trebui să se adreseze surselor pe care le indicăm. E o recomandare valabilă și mai departe.


[1]Pentru a simplifica, în măsura posibilului, aparatul critic, ne-am îngăduit să indicăm sursele folosite doar în bibliografia de la sfîrșitul volumului, operînd trimiterile necesare cu ajutorul unor cifre (între paranteze). Articolul lui Pierre Brochon, de pildă, poate fi găsit la indicativul 11.

[2]„Utopie“ o numește și Louis-Raymond Lefevre (38).

[3] Icosaedru — corp solid avînd douăzeci de fețe (n. r.)

[4]Georges Ribemont-Dessaignes susține că Istoria comică a lui Francion este atribuită pe nedrept lui Sorel și că autorul ei a rămas necunoscut (17).

Fișiere de descărcat

DOCX
Viitorul a inceput ieri de Ion Hobana.docx
22,9 MB · 309 descărcări
Descarcă

Alte cărți de Ion Hobana

Toate ›