Voi scuipa pe mormintele voastre

Prefață

În iulie 1946, Jean d’Halluin l-a întâlnit pe Sullivan la un soi de reuniune franco-americană.

După două zile, Sullivan i-a adus manuscrisul.

Între timp, i-a mărturisit că se simte mai degrabă negru decât alb, deși depășise hotarul; se știe că, în fiecare an, câteva mii de „negri” (recunoscuți ca atare de lege) dispar de pe listele de recensământ și trec în tabăra opusă; preferința sa pentru negri i-a inspirat lui Sullivan un fel de dispreț pentru „negrii buni”, cei pe care, în literatură, albii îi bat afectuos pe umăr.

Era de părere că îți poți imagina și chiar întâlni negri tot atât de „duri” ca și albii. El personal a încercat să demonstreze acest lucru în scurtul roman pentru care Jean d’Halluin a dobândit drepturile complete de publicare imediat ce a aflat de el prin intermediul unui prieten. Sullivan a ezitat cu atât mai puțin să-și lase manuscrisul în Franța, cu cât contactele avute deja cu editorii americani îi arătaseră zădărnicia oricărei tentative de publicare în țara sa.

Aici, bine cunoscuții noștri moraliști vor reproșa unor pagini… realismul împins cam prea departe.

Ni se pare interesant să subliniem diferența fundamentală dintre ele și povestirile lui Miller[1]; acesta din urmă nu ezită niciodată să apeleze la vocabularul cel mai colorat; Sullivan, dimpotrivă, pare că vrea să sugereze mai degrabă prin întorsături si construcții de frază decât prin folosirea unor termeni fruști; din acest punct de vedere, el se apropie de o tradiție erotică preponderent latină.

Uneori, în aceste pagini, se regăsește influența extrem de netă a lui Cain[2] (chiar dacă autorul nu încearcă să justifice, printr-un artificiu, manuscris sau de alt tip, folosirea persoanei întâi, a cărei necesitate romancierul sus-menționat o proclamă în ciudata prefață la Three of a Kind, o antologie de trei scurte romane reunite recent în America sub aceeași copertă și traduse aici de Sabine Berritz), ca și cea a mai modernilor Chase[3] și a altor susținători ai genului horror. Trebuie să recunoaștem că în această privință Sullivan se dovedește într-adevăr mai sadic decât iluștrii săi precursori; nu este de mirare că lucrarea sa a fost refuzată în America: pariem că acolo ar fi interzisă a doua zi după publicare. Cât despre fondul cărții în sine, trebuie să vedem în el o manifestare a plăcerii de răzbunare la o rasă care, orice s-ar spune, este încă maltratată și terorizată, un soi de tentativă de exorcism față de ascendentul „adevăraților” albi. Tot astfel oamenii din paleolitic pictau bizoni răniți de săgeți ca să-și atragă prada în capcană, un dispreț considerabil față de asemănare, dar și concesii pe gustul publicului.

Vai, America nu este numai un corn al abundenței, ci și țara pe care și-au ales-o puritanii, alcoolicii și domnii să-vă-intre-bine-n-cap: și dacă în Franța există o dorință de originalitate, nu-i nimic jenant când și pe celălalt mal al Atlanticului se exploatează fără rușine o formulă verificată. Într-adevăr, e și ăsta un mod să-ți vinzi marfa…

BORIS VIAN

I

Nimeni nu mă cunoștea în Buckton. De-aia alesese Clem acest oraș. De altfel, chiar dacă mă cam dezumflasem, nu aveam destulă benzină să-mi continuu drumul urcând înspre nord. Doar vreo cinci litri.

Un dolar și scrisoarea lui Clem: asta era toată averea mea. Despre valiză – cu conținutul ei cu tot – să nu mai vorbim. Am uitat: în portbagajul mașinii aveam micul revolver al puștiului, un prăpădit de 6,35[4] dintre cele mai ieftine. Îl avea încă în buzunar când șeriful venise să ne spună să luăm leșul și să-l înmormântăm. Vreau să spun că pe scrisoarea de la Clem mă bizuiam mai mult decât pe toate celelalte.

O să tină, îmi ziceam, trebuie să țină. Îmi priveam mâinile încleștate pe volan, degetele, unghiile. Într-adevăr, nimeni nu putea bănui și duce vorba. Dinspre partea asta, niciun risc. Poate c-o să mă descurc…

Fratele meu Tom îl cunoscuse pe Clem la universitate. Clem îl trata altfel decât ceilalți studenți, îi făcea plăcere să stea de vorbă cu el, să bea împreună; uneori îl lua în Cadillacul[5] lui și ieșeau în oraș.

Doar datorită lui Clem îl tolerau pe Tom. Când el a plecat să-și ia în primire postul de director al fabricii, înlocuindu-l pe tatăl său, Tom și-a dat seama că trebuie să plece și el. S-a întors la noi. Învățase multe si nu i-a fost greu să fie numit învățător la școala cea nouă. Dar apoi, povestea cu puștiul a năruit totul. Eu eram destul de ipocrit ca să nu spun nimic, dar puștiul nu. De altfel, nu vedea niciun rău în asta. Tatăl și fratele fetei au avut grijă de el.

Așa că fratele meu i-a scris o scrisoare lui Clem.

Nu mai puteam să rămân în acel ținut și îl ruga pe Clem să-mi găsească ceva de lucru. Nu prea departe, ca să mă poată vedea din când în când. Dar destul de departe pentru ca nimeni să nu ne cunoască. Socotea că, având în vedere înfățișarea și caracterul meu, nu riscam absolut nimic. Poate că avea dreptate, dar îmi aduceam totuși aminte de puști.

Gerant al librăriei din Buckton: asta era noua mea slujbă. Trebuia să iau legătura cu fostul gerant și să mă pun la curent cu totul în decurs de trei zile. Își schimba slujba, înainta în grad și simțea nevoia să facă pe grozavul.

Era o zi însorită. Strada se numea acum Pearl Harbour[6]. Clem probabil că nu știa acest lucru. Pe plăcuțe era trecut și vechiul nume. La numărul 270 am văzut magazinul și am oprit mașina, un Nash[7], în fața ușii. Stând în spatele casei de marcat, gestionarul copia niște cifre pe borderouri. Era un bărbat de vârstă mijlocie, cu ochi albaștri, cu o privire dură și părul de-un blond spălăcit. Am văzut asta de cum a deschis ușa. I-am dat bună ziua.

― Bună ziua. Doriți ceva?

― Am scrisoarea asta pentru dumneavoastră.

― A! Ești cel pe care trebuie să-l instruiesc. Arată-mi scrisoarea.

A luat-o, a citit-o, apoi mi-a înapoiat-o.

― Nu-i complicat, îmi spuse. Iată stocul. (Făcu un gest circular.) Astă-seară voi încheia toate socotelile. Ca să te descurci cu vânzarea, publicitatea și tot restul, urmează indicațiile inspectorilor în domeniu.

Și să fii la curent cu hârțogăria pe care o vei primi.

― E-un circuit?

― Da. Sucursale.

― Bine, am aprobat eu. Ce se vinde cel mai bine?

― Oh! Romanele. Romanele proaste, dar asta nu ne privește. Cărțile religioase, nu prea rău, și manualele școlare, tot cam așa. Mai slab merg cărțile pentru copii, iar cărțile serioase nici atât. N-am încercat niciodată să dezvolt acest domeniu.

― După părerea dumitale, cărțile religioase nu sunt serioase.

Își plimbă limba peste buze.

― Nu mă face să spun ceea ce n-am spus.

Am râs cu poftă.

―N-o pune la inimă, nici eu nu sunt prea credincios.

― Ei bine, îți dau un sfat. N-o arăta și celorlalți, și du-te să asculți predica în fiecare duminică, altfel riști să fii dat afară cât de curând.

― Bine, e-n regulă, am spus. O să mă duc să-l ascult pe pastor.

― Ține, îmi spuse întinzându-mi o foaie. Verifică.

E contabilitatea pe luna trecută. Cât se poate de simplu. Primim toate cărțile prin firma-mamă. Nu trebuie decât să ținem evidența intrărilor și ieșirilor, în triplu exemplar. Vin să încaseze banii din cincisprezece în cincisprezece zile. Ești plătit cu cecuri, cu un mic procent.

― Dă-mi-o, am spus.

Am luat foaia și m-am așezat pe-o tejghea joasă, plină de cărți scoase din rafturi de către clienți și pe care, probabil, nu avusese timp să le pună la loc.

― Ce se poate face prin ținuturile astea? l-am mai întrebat.

― Nimic, spuse. La drugstore[8]-ul din față sunt fete, iar la Ricardo, două cvartale mai încolo, găsești bourbon[9].

Tipul, cu manierele lui directe, nu-mi displăcea deloc.

― De cât timp ești aici?

― De cinci ani, spuse. Încă cinci ani și-mi iau zborul.

― Și apoi?

― Ești curios.

― E vina dumitale. De ce mi-ai spus încă cinci ani? Eu n-am întrebat nimic.

Gura i se îmblânzi nițel si-și miji ochii.

― Ai dreptate. Ei bine, încă cinci ani si mă las de slujbă.

― Și ce-o să faci pe urmă?

― O să scriu, spuse. O să scriu romane. Numai best-seller-uri. Romane istorice, romane în care negrii se culcă cu femei albe fără să fie linșați, romane cu fete tinere și pure care reușesc să rămână neatinse în mijlocul pegrei sordide a mahalalelor.

Râse ironic.

― Best-seller-uri, asta-i! Desigur, romane extrem de îndrăznețe și de originale. E-atât de ușor să fii îndrăzneț în țara asta: n-ai decât să spui ceea ce poate să vadă oricine dacă-și dă osteneala.

― O să reușești, am spus.

― Sigur c-o să reușesc. Am deja șase gata.

― N-ai încercat niciodată să le plasezi?

― Nu sunt prietenul ori prietena editorului, și nici n-am destui bani ca să bag în asta.

― Și-atunci?

― Ei, în cinci ani, voi avea destui bani.

― Vei reuși cu siguranță, am conchis eu.

În următoarele două zile am avut destul de lucru, în ciuda modului nespus de simplu în care funcționa magazinul. A trebuit să aducem la zi listele de comenzi și apoi Hansen – ăsta era numele gerantului – mi-a vândut câteva ponturi privind clienții, mai ales pe cei ce treceau regulat pe la el ca să discute despre literatură. Cunoștințele lor se rezumau la ceea ce puteau afla din Saturday Review sau din pagina literară a ziarului local, care avea totuși un tiraj de șaizeci de mii de exemplare. Pentru moment, m-am mulțumit să-i ascult discutând cu Hansen, încercând să le rețin numele și să-mi amintesc figurile, căci ceea ce contează mult într-o librărie, mai mult ca în altă parte, este să i te adresezi cumpărătorului pe nume de cum pune piciorul în magazin.

În privința locuinței, am aranjat cu el. Urma să preiau cele două camere pe care le ocupa deasupra magazinului de peste drum. Până atunci, îmi avansase câțiva dolari ca să pot locui timp de trei zile la hotel, și-a avut delicatețea să mă invite să împart masa cu el de două ori, evitând astfel să-mi crească datoria. Era un tip șic. Îmi făceam griji pentru el din cauza poveștii cu romanele: nu se scrie așa un best-seller, chiar dacă ai bani. Poate că avea talent. O speram pentru el.

În cea de a treia zi m-a luat la Ricardo să bem ceva înainte de prânz. Era ora zece si urma să plece în acea după-amiază.

Era ultima masă pe care o luam împreună. După aceea, aveam să rămân singur în fața clienților, în fața orașului. Trebuia să rezist. Avusesem noroc că dădusem peste Hansen. Cu dolarul meu, aș fi putut supraviețui trei zile vânzând mărunțișuri, dar astfel eram complet refăcut, începeam cu dreptul.

Localul lui Ricardo era ca oricare altul, curat, dezagreabil. Mirosea a ceapă prăjită și a gogoși. În spatele tejghelei, un tip citea distrat un ziar.

― Cu ce vă servesc? întrebă.

― De două ori bourbon, comandă Hansen întrebându-mă din priviri.

Am acceptat.

Chelnerul ni l-a servit în pahare mari, cu gheață și pai.

― Întotdeauna îl beau așa, îmi explică Hansen.

Nu te simți obligat…