Fantomiada

PERSONAJELE:

FLORICA.

ALFONS.

BIJU.

ZOGLU.

TRAULICĂ.

PICTORUL.

MAIORUL.

TACHE ZMEU.

PARTEA ÎNTÂI (Marea sală de recepție a unui foarte vechi și ruinat castel medieval. Bârne căzute, pietre, cărămizi și câteva frânghii care atârnă de tavan. Sus, în dreapta și în stânga, câteva loji aproape dărâmate. Pe alocuri, prin tavan, se vede cerul. Lumină săracă și murdară. La ridicarea cortinei, scena e goală. Apoi intră Florica – foarte tânără, frumoasă și sportivă. Își aruncă ranița pe care a purtat-o în spinare, istovită, Apoi începe să cerceteze încăperea, folosindu-se de o lanternă.)

FLORICA: Hei! Nu e nimeni pe-aici? Nu e nimeni pe-aici? (Se aude un foșnet.) Hei! E cineva? (Se așază pe o grindă, istovită.) Dacă nu e nimeni, așteptăm. (Peste câteva secunde apare Alfons, ca o umbră sinistră, înalt, bătrân și zdrențăros. Florica tresare.) Bună seara, domnule.

ALFONS: N-am înțeles.

FLORICA: Am spus bună seara.

ALFONS (se așază lângă ea): E deja seară?

FLORICA: Aproape.

ALFONS (ramolit): Eu credeam că e joi.

FLORICA: Nu. E miercuri.

ALFONS: Ce să zic, mare diferență!

FLORICA: Bineînțeles. Oricum, eu v-am spus bună seara. Sper că nu mi-ați luat-o în nume de rău.

ALFONS: Mulțumesc. Sunteți foarte amabilă. Dar cum ați ajuns tocmai aici, în creierul munților? V-ați rătăcit?

FLORICA: Nu, nu m-am rătăcit. Am mers după hartă. Dar eu credeam că acest castel e numai ruine și că e pustiu.

ALFONS: Păi e pustiu.

FLORICA: Păi daică ești dumneata aici, nu mai e pustiu.

ALFONS: Doamnă sau domnișoară ce sunteți, eu ca și cum n-aș fi. Sunt foarte bătrân și-mi trăiesc penultimii și ultimii ani ai vieții. Eu am fost pe vremuri valetul principal al castelului și mă numesc Alfons. Ultima parte a numelui se pronunță pe nas.

FLORICA (se recomandă și ea, strângându-i mâna bărbătește): Florica! Nume popular. Trei silabe, patru consoane.

ALFONS: Dar e foarte mult de-atunci, de când eram eu valet principal al castelului. E mult de tot.

FLORICA: Dacă nu vă deranjez, aș vrea să vă pun o întrebare oarecum nepotrivită: ce vârstă aveți?

ALFONS: După ultimele mele calcule, peste o sută douăzeci.

FLORICA: De ce?

ALFONS: De ani.

FLORICA: Eu v-am întrebat serios.

ALFONS: O clipă, că facem socoteala exactă. Unu: dacă prințul ăl bătrân, străbunicul stăpânului meu, atunci când m-a botezat făcea încă pipi pe el și dacă punem la socoteală și faptul că m-a scăpat în cazanul cu apă sfințită, spărgându-mi capul, înseamnă că nu putea să aibă mai mult de patru anișori. Doi la mână: dacă el a murit la patruzeci de ani, în duel de pistoale cu fratele lui geamăn, pe care l-a împușcat pe la spate și care geamăn avea tot patruzeci de ani, și dacă fiul lui, care l-a moștenit în urma otrăvirii mamei sale, a murit de moarte bună la fix optzeci de ani, atunci e clar că eu trebuie să fi împlinit peste o sută douăzeci.

FLORICA: Socoteala este exactă. Sunteți un longeviv. Ce mâncați?

ALFONS: Frunze, ierburi și rădăcini.

FLORICA: Crude sau fierte?

ALFONS: Uneori chiar prăjite, că sunt mai gustoase. E, de pildă, o rădăcină de… Vă supărați dacă-i spun numele în latină!

FLORICA: Vă rog.

ALFONS: Omnitaceea bărbătuș. După o porție de omnitaceea bărbătuș – mi-e rușine să vă spun – chiui, cânt și dansez câte două ceasuri, după care îmi revin, mi se face rușine și-mi dau cu pumnii în cap tot câte două ceasuri. Pe urmă, mai e o frunză – veritabilis truscaceea – care te face să-ți aduci aminte numai amintiri colorate. Odată, de pildă, mi-am adus aminte toată copilăria în mov.

FLORICA: În orice caz, față de vârstă, vă țineți foarte bine.

ALFONS: Mă ajută mult acest baston de bambus. Stăpânul meu, serenisimul, în ultima zi a vieții, a vrut să-mi dea câteva la spate cu el – avea obiceiul – dar, când l-a ridicat, a făcut brusc un atac de cord și s-a prăbușit. De atunci, am luat eu bastonul în primire și nu l-am mai lăsat. E tot ce mi-a mai rămas de la el. In afară de amintiri, desigur… Iertați-mă că pălăvrăgesc, dar n-am mai întâlnit demult o persoană care să mă asculte atât de frumos și atent.

FLORICA: Stăpânul vă bătea, într-adevăr, cu bastonul? Era atât de crud?

ALFONS: Mai ales în ultima parte a vieții, când se ramolise și făcea o sumedenie de prostii. Dealtfel, provenea dintr-o familie de prinți bavarezi, încrucișată cu una balcano-fanariotă și avea o fire tare copilăroasă. De pildă, primăvara zicea că se duce la vânătoare de bizoni, dar el împușca de fiecare dată boii țăranilor din împrejurimi, țărani care-l dădeau apoi în judecată, firește, cerând despăgubiri, deși el nu recunoștea nimic, susținea sus și tare că a împușcat bizoni.

pentru teatru audio de Ion Baiesu da-ti click aici..........https://latimp.eu/?s=ion+baiesu