Iertarea

PERSONAJELE:

George 32 ani.

Lia 32 ani.

Cornel 32 ani.

Femeia 90 ani.

Doctorul 32 ani.

Anișoara 32 ani.

Acțiunea se petrece în zilele noastre.

ACTUL ÎNTÂI.

Noaptea târziu, după orele unu. O stație de tramvai într-un cartier al Bucureștiului. Trecători foarte rari. George stă pe o bancă cu fața pe jumătate acoperită de gulerul paltonului. Lia, în picioare, la câțiva metri distanță, îl privește insistent. Apoi se apropie de el, fără să se așeze.

LIA: Bună seara. (George ridică spre ea o privire total absentă, dar nu-i răspunde. Ea continuă să-l privească insistent. O femeie foarte bătrână se apropie de ei cu precauție.) Bună seara! (Ceva mai tare.) Bună seara!

FEMEIA: Nu știți, mai vine tramvaiul, sau s-a întrerupt curentul, sau e vreo deraiere, sau ce-ar putea să fie?

LIA (sec): Nu știu. (Femeia pleacă. Lia îl privește pe George cu o insistență agresivă.) Am spus bună seara. (George nu răspunde. Ea se așază pe bancă lingă el. Tace. Apoi își aprinde o țigară și-i întinde și lui pachetul.) Fumați? (George nu răspunde; deși ea se află lângă el, nu o aude.) Bună seara! (Urlă.) Bună seara! (Încet, cu discreție.) M-ați auzit? V-am spus bună seara. N-am spus nimic altceva decât bună seara. De ce nu vreți să vorbiți? Dacă nu vorbiți, cel puțin răspundeți la bună seara, sau dacă nu fumați, spuneți că nu fumați. Cred că nu vă cer un efort prea mare. (George continuă să tacă.) Așteptați tramvaiul? S-ar putea să nu mai vină. (Pauză. Ea îl privește insistent. El continuă să nu realizeze prezența ei. O distanță enormă îi desparte.) Spuneți-mi cel puțin dacă ați auzit sau nu că v-am spus bună seara. Spuneți-mi eventual că ați auzit, dar că nu vreți să-mi răspundeți. (Pauză. George continuă să privească neclintit, cu un zâmbet străin de el însuși pe față. Lia îi urlă ieșită din minți, în urechi.) Alo! Cu dumneata vorbesc! Bună seara! (Pauză. Revine la tonul normal de conversație.) În ce direcție mergeți? (George tace. Lia se apropie de el mai mult și-l apucă de mânecă.) De ce nu vreți să vorbiți? Așteptăm împreună un tramvai la ora unu noaptea, într-o stație pustie. După înfățișare, arătați a fi om, și orice om este dator să răspundă unui om, chiar dacă asta îi face sau nu plăcere. (Își pierde răbdarea.) Hei! (Îl zgâlțâie de guler.) Vorbește! (Urlă.) Vorbește! (George tresare speriat, se ridică și intră în panică. Vrea s-o ia la fugă. dar ea îl apucă de mânecă și-l trage pe bancă.) Stai, nu fugi! Vorbește!

GEORGE (îngrozit): Vă rog să mă iertați. Cu mine ați vorbit?

LIA (liniștindu-l): Da. Dar nu vă speriați. V-am rugat să vorbiți, atâta tot.

GEORGE: Ce să vorbesc?

LIA (blândă): Nimic. V-am spus buna seara și, așa cum e normal, așteptam să-mi răspundeți.

GEORGE (în aceeași stare de panică și umilință): Vă rog să mă iertați dacă v-am jignit cu ceva… Pur și simplu nu mi-am dat seama… Nu eram atent sau…

LIA: Dar nu m-ați jignit cu nimic. Să vă explic exact cum a fost. Dumneavoastră v-ați așezat pe această bancă înaintea mea. Eu am venit și m-am așezat lângă dumneavoastră. Și când m-am așezat v-am spus „bună seara”. Asta a fost tot.

GEORGE: Și?

LIA: Dumneavoastră nu mi-ați răspuns, iar cu mi-am permis să insist. Asta pentru că mi s-a părut ciudat ca nu vreți să-mi răspundeți.

GEORGE (umil și speriat): Dar nu v-am auzit, vă rog să mă iertați. Nu v-am auzit, scuzați-mă. (Se ridică.) Bună seara, doamnă…

LIA (îl apucă de mânecă, speriată): De ce plecați? Nu așteptați tramvaiul?

GEORGE: Ba da.

LIA: Trebuie să vină dintr-un moment în altul. Luați loc. (George se așază.) Un tramvai așteptat singur e un chin; așteptat în doi e o plăcere. Cine a spus asta?

GEORGE: (intrigat): Cine?

LIA: Nu știu. Probabil că n-a spus-o nimeni. E pur și simplu o reflecție personală.

GEORGE (buimac, își strânge tâmplele în palme): Da, desigur…

LIA: Vă e rău?

GEORGE: Nu, mulțumesc.

LIA: Atunci de ce vă strângeți tâmplele? Să vă dau un antinevralgic? Sau obișnuiți altceva? Aveți gripă?

GEORGE (o privește lung, insistent, foarte neplăcut surprins): Nu vă supărați ca vă întreb: de ce trebuie să-mi puneți în fiecare clipă câte o întrebare?

LIA: În fiecare clipă?

GEORGE: Da. De ce?

LIA: Nu mi-am dat seama că pun prea multe întrebări. Probabil că e o obișnuință.

GEORGE: Ce înseamnă obișnuință? Aveți o meserie care se bazează pe întrebări?

LIA: Nu. Pe cu totul altceva.

GEORGE: Atunci?

LIA: Vedeți, de fapt și dumneavoastră puneți foarte multe întrebări. De ce? Sau, ca să evit o interogație, aș putea să constat că nu vă plac întrebările.

GEORGE: Da.

LIA (pauză): Nu vă supărați că vă întreb totuși ceva. Vă e rău?

teatru audio gasiti aici......https://latimp.eu/?s=ion+baiesu