Suferinta in doi

EA.

EL.

Parcul Cișmigiu – cu desăvârșire pustiu. Pe una din alei apare o femeie; aleea este întunecată și pașii scârțâie într-un chip dureros. Se așază pe una din bănci, își încrucișează mâinile pe piept și oftează. Exact peste un minut, pe aceeași alee apare un bărbat. Bărbatul se apropie de banca pe care se află femeia și întreabă pe un ton cu desăvârșire firesc.

EL: Nu vă supărați: pot să mă așez lângă dumneavoastră?

EA (uimitor de firesc): Desigur.

EL (își încrucișează mâinile pe piept): Alături este o bancă complet liberă și ați putea să mă întrebați de ce nu mă așez pe acea bancă. Mai mult, probabil că în acest Cișmigiu, în această noapte de revelion, toate băncile sunt libere și ați putea tot atât de bine să mă întrebați de ce nu mă așez pe una dintre ele.

EA (întorcându-se spre el cu circa zece grade și răspunzându-i peste umăr): Vă rog să mă credeți, dar nici prin cap nu mi-a trecut să vă pun o astfel de întrebare. Nici prin cap nu mi-a trecut.

EL: Vă mulțumesc și vă rog să mă iertați, dar mi s-a întâmplat nu o dată ca, cerând voie cuiva să stau alături pe bancă, să mi se pună o astfel de întrebare: „De ce, domnule, nu te așezi pe o altă bancă, din moment ce există atâtea bănci libere?” Alții nu zic nimic, dar, după ce te așezi alături de ei, se ridică ostentativ și se așază pe altă bancă, ceea ce este, de fapt, egal cu un refuz. Vi s-a întâmplat și dumneavoastră așa ceva?

EA: Desigur.

EL: Veniți des în parc?

EA: În fiecare seară. Vin deoarece…

EL: Vă rog să continuați. Vă rog din suflet.

EA (se întoarce spre el în proporție de douăzeci și cinci de grade): Iertați-mă. Pot să-mi permit să am încredere în dumneavoastră?

EL: Iertați-mă, doamnă, că fac această afirmație, dar eu sunt un om de mare încredere, în sensul că enorm de multă lume are încredere în mine. Nu numai caracterul meu integru, dar și figura mea deschisă inspiră tuturor o mare încredere. Uneori, persoane necunoscute mă opresc pe stradă, mi se confesează cinci minute, apoi pleacă mai departe, împăcate sufletește.

EA: Atunci, domnule, aș vrea să vă mărturisesc cu toată sinceritatea de ce vin în fiecare seară în Cișmigiu. De mult simțeam nevoia acută de a face o astfel de mărturisire, dar nimeni nu mi-a inspirat atât de multă încredere ca dumneavoastră.

EL: Doamnă, îngăduiți-mi să vă ascult cu foarte multă atenție.

EA: Mulțumesc. Atunci să vă spun de ce vin în fiecare seară în Cișmigiu. Pentru asta am să vă cer însă permisiunea de a face o scurtă incursiune în copilăria mea.

EL (întorcându-se spre femeie în proporție de circa douăzeci și cinci de grade): Iertați-mă că vă întrerup și vă promit că n-o să mai fac acest gest incalificabil, căci nimic nu e mai neplăcut pentru cineva care se confesează decât să fie întrerupt, iar eu nu am acest obicei; totuși, am să vă întreb dacă este vorba despre o copilărie nefericită.

EA: Da, domnule, ați intuit perfect. Este vorba despre o copilărie nefericită. Eram nefericită, nu pentru ca n-aș fi fost iubită de părinții mei, pentru că eram iubită, ci pentru că sufeream de o boală îngrozitoare.

EL: Îngrozitoare?

EA: Da, acesta este cuvântul. O boală care mi-a pricinuit chinuri imense și suferințe fără seamăn.

EL: Doamnă, nu trebuie să vă jenați de mine. Spuneți-mi totul fără nici un ocoliș.

EA: Da, am să vă spun totul fără nici un ocoliș. Sufeream de următoarea chestiune, domnule: luam lucrurile la modul propriu.

EL (îngrozit): La modul propriu?!

EA: Da, la modul propriu. Nu știu dacă vă imaginați. Era ceva cumplit. În sensul că…

EL: Iertați-mă că vă întrerup. E vorba de ceva ereditar?

EA: Da, în sensul că și bunicul, și bunica, și mama, și tata, și unchiul luau lucrurile la modul propriu.

EL: Totuși…

EA: Am să vă explic. Boala se manifesta în sensul că nu înțelegeam metaforele. Nu le realizam. Să vă dau un exemplu. Mama îmi spunea: „Ia trage-l pe frate-tău de limbă și află ce măgării a mai făcut azi, măgarul”, iar eu îl apucam, într-adevăr, cu degetul de limbă și trăgeam. Doamne, și ce scandal ieșea! Doamne, ce scandal ieșea! Dumneavoastră să fi fost în locul lui și să vă fi tras cineva de limbă…

EL: Evident…

EA: Sau, altă dată, mama mi-a spus să mă vâr pe sub pielea cuiva, nu știu de ce, probabil că avea ea vreun interes, dar zilnic îmi spunea: „Bagă-te pe sub pielea lui unchi-tu, bagă-te pe sub pielea lui unchi-tu, bagă-te pe sub…” Dumneavoastră credeți oare că e simplu să te bagi pe sub pielea cuiva la modul propriu? Ați încercat vreodată?

EL: Nu.

EA: Dar vă puteți cel puțin imagina ce dureros este să te bagi la modul propriu pe sub pielea cuiva? Altă dată, mama mi-a spus să mă vâr în sufletul cuiva. Am stat nopți întregi și m-am gândit cum să fac asta, deoarece îmi iubeam foarte mult mama și nu voiam să o refuz. Fiți sincer și spuneți-mi: credeți că e simplu să te vâri în sufletul cuiva la modul propriu?

EL: Nu, nu e deloc simplu.

EA: Totuși, spuneți-mi cum ați fi procedat dumneavoastră în locul meu. Cum ați fi intrat, de pildă, dumneavoastră, la modul propriu, în sufletul cuiva?

EL (întorcându-se spre femeie cu încă douăzeci și cinci de grade): Cred că aici lucrurile se complică puțin și îmi cer pur și simplu scuze pentru ceea ce am să spun mai departe. În sensul că problema se pune nițel și din punct de vedere filosofic. Adică, mai întâi trebuie să te întrebi, vrând-nevrând, ce este sufletul.

EA: Evident. Asta m-am întrebat și eu: ce este sufletul? Dumneavoastră știți ce e sufletul?

EL: Doamnă, ca să fiu sincer, nu. Nu pentru că nu mi-am pus întrebarea, ci pentru că pregătirea mea teoretică nu-mi îngăduie. Cunoștințele mele filosofice, în ciuda faptului că posed o fire realmente meditativă, sunt de-a dreptul derizorii. Ca să fiu sincer până la capăt, și vă rog să nu mi-o luați în nume de rău, eu nu sunt încă în clar nici cu infinitul.

EA: Infinitul?! În privința infinitului, cred că lucrurile sunt simple.

EL: Nu, nu vă grăbiți să spuneți așa ceva. Nu sunt deloc simple. Eu pentru asta m-am dus odată să consult un filosof.

EA: Era un filosof de stat sau particular?

EL: Particular.

EA: Și?

EL: Mi-a luat banii și mi-a spus: „Duceți-vă, faceți-vă wassermann-ul și reveniți peste trei luni”.

EA: Cel puțin v-a dat o recipisă?

EL: Bineînțeles. Dar v-am întrerupt și-mi pare realmente foarte rău. Vă rog, continuați.

EA: Cum spuneam, copilăria mea a fost ratată din cauza acestei boli groaznice. Mama a început să mă urască, tata a început să mă urască, iar eu, la vârsta adolescenței, am fugit de-acasă. Aveam șaptesprezece ani neîmpliniți, dar arătam ca de șaptesprezece ani împliniți. Era în noaptea de revelion. Am fugit și am venit aici, în parc, și m-am așezat pe această bancă.

El.: Chiar pe asta?

EA: Exact pe asta. Nu după mult timp, a venit un bărbat care mi-a cerut permisiunea să se așeze lângă mine. I-am răspuns: „Vă rog”. Iar el s-a așezat. Era un bărbat care-mi inspira foarte multă încredere. I-am spus că sufăr de o boală groaznică și i-am explicat pe larg despre ce fel de boală groaznică este vorba. El mi-a promis că mă vindecă, a precizat că este la curent cu această boală și că are leacul ei. Firește, m-am căsătorit cu el pentru ca tratamentul să fie cât mai eficace.

EL: Și v-a vindecat?

EA: Da.

EL: Cum?

EA: Simplu. Mi-a interzis să mai vorbesc la figurat. N-am mai vorbit la figurat și m-am vindecat. Vorbeam tot timpul la modul propriu. Dar vă întreb acum pe dumneavoastră: oare aceea a mai fost viață? Cum să trăiești fără să vorbești cu soțul tău măcar o dată pe săptămână la figurat? Ce este oare viața fără metafore? Fără posibilitatea de a transfigura ceva, un obiect, o întâmplare sau o stare de lucruri, fără putința de a decanta o idee, punând în ea flacăra miraculoasă a figurației? În sfârșit… Pe scurt, în cele din urmă, după o discuție care s-a petrecut chiar în acest parc și pe această bancă, ne-am despărțit. Mi-a spus cu o voce tristă, tristă, tristă: „Du-te, și dacă va fi cazul, să te întorci pe această bancă în seara de revelion, ca atunci când ne-am cunoscut…” O, și ce drag îmi era, ce drag îmi era…

EL: Doamnă, dacă ați ști cât de zguduit sunt de tot ce mi-ați spus, dacă ați ști cât sunt de zguduit! Dacă nu mi-ați lua-o în nume de rău, aș spune că sunt și uimit, dar mă rețin. Eu știu ce înseamnă o suferință, ce înseamnă o boală, și vă înțeleg. Doamne, cum vă mai înțeleg!

EA: Și dumneavoastră, domnule, ați suferit de o boală?

EL: Am să fiu sincer până la capăt și am să răspund: da. De o boală asemănătoare cu a dumneavoastră. Boala mea consta în aceea, doamnă, că mă luam după exemple. Nu știu de unde mă căptușisem cu această boală, pentru că mama mea nu se lua după exemple, tatăl meu nu se lua după exemple, bunicul meu – nu, bunica mea – nu. Dimineața, cum mă sculam, nici nu apucam să beau ceaiul, că și fugeam la fereastră. Mă uitam după exemple. La teatru, la fel… La cinematograf, la fel… Toată ziua căutam exemple. Mai ales pe stradă, căci, probabil știți, străzile sunt pline de exemple. Deși de atâtea ori m-am jurat, de atâtea ori… Nu puteam să fac absolut nimic dacă nu aveam un exemplu. Ca să mănânc, trebuia să am un exemplu; ca să strănut, trebuia să am un exemplu, ca să zâmbesc, trebuia să am un exemplu, ca să dorm, trebuia să am un exemplu; ca să privesc, trebuia să am un exemplu; ca să admir, trebuia să am un exemplu; ca să interpretez, trebuia să am un exemplu; ca să minimalizez, trebuia să am un exemplu; ca să… Apoi, boala s-a complicat. Am început să fac toate lucrurile pe jumătate: mâncam pe jumătate, beam pe jumătate, gândeam pe jumătate, iubeam pe jumătate, mergeam pe jumătate, dormeam pe jumătate, visam pe jumătate, glumeam pe jumătate, clipeam pe jumătate, zâmbeam pe jumătate, râdeam pe jumătate, fluieram pe jumătate, sforăiam pe jumătate, admiram pe jumătate, interpretam pe jumătate, înțelegeam pe jumătate, și așa mai departe. M-au dus la un doctor și doctorul mi-a spus că boala nu are leac și că există perspectiva să ajung într-o bună zi să fac toate lucrurile pe sfert. Atunci, bineînțeles, părinții m-au alungat de acasă, de frică să nu-i contaminez cu boala mea pe frații mei și pe surorile mele, care urmau cu toții o școală de ambliopi. Am venit în parcul acesta, pe banca aceasta, și am cunoscut o tânără femeie cu care m-am căsătorit. Era un om minunat. Suferea însă de o boală, în sensul că lua lucrurile la modul propriu; am încercat și am reușit să o vindec, dar ne-am despărțit într-o seară de revelion, tot pe această bancă, îmi pare foarte rău. Pentru că mi-era dragă. Mi-era dragă chiar și boala ei.

EA: Și fostul meu soț suferea de boala exemplelor. În sensul că se lua tot timpul după exemple. Apoi începuse să facă toate lucrurile pe jumătate, ceea ce era groaznic de enervant. Dar mi-era drag. Nici până acum nu știu de ce a trebuit să ne despărțim. (Ora 24. În oraș, toate ceasurile în stare de funcțiune anunță momentul cu solemnitate. Bărbatul și femeia se întorc unul spre celălalt în proporție de o sută de grade.)

EL: La mulți ani!

EA: La mulți ani, domnule, și vă rog să mă iertați dacă v-am plictisit cu povestea vieții mele.

EL: Doamnă, și eu vă rog să mă iertați dacă v-am plictisit cu povestea vieții mele.

EA: De mult nu am întâlnit un om care să-mi inspire atâta încredere și care să mă asculte cu atâta atenție. Numai fostul meu soț îmi inspira atâta încredere și mă asculta cu atâta atenție.

EL: Doamnă, aș vrea, înainte de a ne despărți, să vă urez noapte bună și să vă întreb dacă nu doriți, eventual, să ne căsătorim. Mă gândesc că atât caracterul, cât și felul meu de a fi… În plus, aș încerca să vă vindec de boala de care suferiți.

EA: Domnule, îmi pare foarte rău că nu-l mai pot aștepta pe fostul meu soț, care mi-a promis acum un an că va veni în noaptea aceasta aici, dar am să accept propunerea dumneavoastră. Fostul meu soț ar suferi dacă ar ști că nu-l mai aștept. (Varsă o lacrimă.) Era un om minunat. Realmente minunat.

EL (solemn): Doamnă, vă felicit cu ocazia căsătoriei dumneavoastră cu mine. Noapte bună. Întrucât ora este întârziată, eu mă duc să mă culc. Ne vedem mâine seară, tot aici, pentru perfectarea ultimelor amănunte în vederea căsătoriei.

EA: Desigur, domnule. Noapte bună. (Bărbatul pleacă și dispare pe o alee. Peste câteva minute apare alt bărbat, care este identic cu cel care a plecat. Acesta este grăbit și agitat.)

EL: Draga mea, iartă-mă că am întârziat. Ți-am promis că voi fi aici în noaptea de revelion, dar am întârziat.

EA: Dragul meu, iartă-mă dar ai întârziat. Chiar adineaori m-am recăsătorit cu un bărbat care mi-a inspirat foarte multă încredere. Îmi pare foarte rău.

EL: Nu-i nimic, draga mea. Ne întâlnim la revelionul viitor. Atunci n-am să mai întârzii. Noapte bună, draga mea.

EA: Noapte bună, dragul meu.

— CORTINA –-

SFÂRȘIT