Doctor Jivago
Aa
Partea I
Acceleratul de la ora 5
1
Mergeau, și mergeau, și cântau Veșnica Pomenire și, când se opreau, se părea că, din inerție, continuau să o cânte picioarele, caii, palele de vânt.
Trecătorii se trăgeau în lături, numărau coroanele, își făceau cruce. Cei curioși se alăturau cortegiului, întrebau: „Pe cine îngroapă?”. Li se răspundea: „Pe Jivago”. „Așa deci. Atunci e clar.” „Păi nu pe el. Pe ea.” „Tot una-i. Fie-i tihnită împărăția cerurilor. Înmormântarea-i bogată.”
Se scurseră ultimele clipe, puține, fără întoarcere. „Pământu-i al Domnului și împlinirea lui, lumea și toți ce trăiesc pe lume.” Cu o mișcare în cruce, preotul aruncă o mână de țărână peste Maria Nikolaevna. Începură să cânte Sufletul celor drepți. Se iscă o grabă teribilă. Sicriul a fost închis, capacul bătut în cuie, după care îl coborâră în groapă. Pe capac începu să răpăie ploaia de bulgări: groparii mânuiau cu nădejde cele patru lopeți, astupând groapa și alcătuind o mică movilă deasupra ei. Pe movilă urcă un băiețel de vreo zece ani.
Numai în starea de buimăceală și indiferență care, de regulă, se instaurează la sfârșitul înmormântărilor bogate, a putut să pară că băiețelul vrea să țină o cuvântare pe mormântul mamei lui.
El își săltă capul și, de pe movilă, cuprinse cu privirea absentă toate ogoarele pustii ale toamnei și cupolele mănăstirii. Fața lui cârnă se desfigurase, gâtul i se alungise. Dacă, făcând o asemenea mișcare, și-ar fi dat capul pe spate un pui de lup, ar fi fost clar că jivina începe să urle. Acoperindu-și fața cu palmele, băiatul izbucni în hohote de plâns. Un nor venit în zbor drept spre el începu să-i plesnească fața și palmele cu șfichiuiri ude de ploaie rece. De mormânt se apropie un ins îmbrăcat în negru, cu mânecile hainei strâmte și încrețite. Era fratele răposatei, adică unchiul băiatului care plângea, preotul Nikolai Nikolaevici Vedeniapin, caterisit la cerere. Îl luă pe băiat de mână și părăsiră cimitirul.
2
Noaptea și-au petrecut-o într-o odaie a mănăstirii, pusă la dispoziția unchiului, care era cunoscut aici. Era în ajunul Acoperământului Maicii Domnului. A doua zi băiatul și cu unchiul trebuiau să plece departe spre sud, în orașul reședință de gubernie de pe Volga, unde părintele Nikolai lucra la o editură ce tipărea ziarul progresist al ținutului. Biletele erau deja cumpărate, bagajele pregătite pentru drum așteptau într-un colț al chiliei. Dinspre gară vântul aducea șuierături plângărețe ale locomotivelor manevrate în depărtare.
Spre seară se făcu foarte frig. Cele două ferestre de la nivelul pământului dădeau spre colțul unei grădini urâte, năpădite de tufișuri de salcâm galben; se mai vedeau băltoacele înghețate ale drumului și colțul de cimitir unde, ziua, fusese îngropată Maria Nikolaevna. Grădina era aproape goală, n-avea decât niște straturi de culoarea moarului cu varză învinețită de frig. La fiecare rafală de vânt, tufișurile golașe de salcâm se zgâlțâiau drăcește și se culcau de-a curmezișul drumului.
În timpul nopții, Iura se trezi auzind pocnete în geam. Întunericul chiliei era nefiresc inundat de o lumină albă, plutitoare. Numai cu cămășuța de noapte pe el, Iura dădu fuga la geam și-și lipi nasul de sticla rece.
Afară nu mai era nici drum, nici cimitir, nici grădină, bântuia viscolul și văzduhul fumega de ninsoare. S-ar fi zis că viscolul îl observase pe Iura și, conștient de grozăvia sa, savurează impresia pe care i-o face băiatului. Șuiera, gemea și, în fel și chip, încerca să-i atragă atenția lui Iura. Rotocoale-rotocoale, din cer cădea pe pământ pânza albă, în depănături fără sfârșit, acoperind toată preajma cu giulgiul ei. Viscolul era singur pe pământ, nimic nu se putea măsura cu el.
După ce a coborât de pe pervaz, prima mișcare a lui Iura a fost dorința de a se îmbrăca și a ieși afară să facă ceva. Îl speria gândul că varza mănăstirii va fi troienită și nu va mai putea fi dezgropată, ba chiar mormântul mamei va fi năpădit de zăpezi și ea nu se va mai putea împotrivi acelei forțe care o va împinge în adâncul pământului, îndepărtând-o tot mai mult de el.
Iarăși îl podidiră lacrimile. Se trezi unchiul, care încercă să-l mângâie vorbindu-i despre Hristos, după care se apucă de căscat, apropiindu-se din când în când de fereastră și căzând pe gânduri. Mai târziu începură să se îmbrace. Se crăpa de ziuă.
3
Cât timp trăise mama lui, Iura nu știuse că tatăl lui îl părăsise de mult, că umblă prin diferite orașe ale Siberiei și prin străinătăți, chefuind și făcându-și de cap, ocupații cu care izbutise să spulbere de mult, să risipească averea lor de milioane. Lui Iura i se spunea mereu ba că tata e la Petersburg, ba că s-a dus la cine știe ce iarmaroc, mai ales la cel din Irbit.
Apoi mama, care mai tot timpul bolea, află că suferă de tuberculoză. Începu să plece la tratament în sudul Franței și în Italia de Nord, unde Iura a însoțit-o de două ori. Astfel, în dezordine și enigme permanente, s-au scurs anii copilăriei lui Iura, nevoit să rămână adesea în îngrijirea unor oameni străini, care mereu se schimbau. Se obișnuise cu aceste schimbări și, în această situație de galimatias general, absența tatălui nu-l mira câtuși de puțin.
Pe când era încă foarte mic, apucase vremurile când numele lui îl purtau o mulțime de lucruri nemaipomenit de deosebite între ele. Erau textilele Jivago, casele Jivago, modul de legare și prindere a cravatei cu acul à la Jivago, exista chiar și o plăcintă dulce și rotundă de forma unei savarine, care se numea tot Jivago și, un timp, la Moscova, puteai să-i strigi birjarului „La Jivago” la fel cum i-ai fi strigat „Unde-a-nțărcat mutul iapa!” și birjarul te ducea cu sania undeva, peste nouă mări și nouă țări. Te înconjura un parc liniștit. Pe crengile plecate ale brazilor, scuturând chiciura de pe ele, coborau ciorile. Răsuna croncănitul lor, sonor ca trosnetul vreascurilor rupte. Dinspre casele noi, aflate dincolo de potecă, veneau peste drum câini de rasă. În ferestre se aprindeau luminile. Se însera.
Deodată toate acestea s-au prefăcut în praf și pulbere. Au sărăcit.
4
În vara lui 1903, într-o trăsură trasă de doi cai, Iura împreună cu unchiul lui mergeau printre lanuri spre Duplianka, moșia fabricantului de filaturi de mătase, mare ocrotitor al artelor, pe numele său Kologrivov, unde locuia pedagogul și popularizatorul de științe folositoare Ivan Ivanovici Voskoboinikov.
Era Sfânta Maria din Kazan[1], toiul secerișului. Atât din pricina amiezii, cât și a sărbătorii, prin lanuri nu întâlneai țipenie de om. Soarele pârjolea fâșiile nesecerate ca pe niște cefe țepoase de pușcăriași. Deasupra lanurilor se roteau păsările. Cu spicele plecate, grâul stătea în poziție de drepți, netulburat de nicio boare de vânt, sau se îndrepta din șale departe de drum, unde, dacă priveai îndelung, spicele se contopeau, alcătuind un fel de siluete ce păreau că se mișcă, de parcă pe linia orizontului ar fi umblat niște ingineri hotarnici, notându-și cine știe ce în carnetele lor.
– Dar astea? îl întreba Nikolai Nikolaevici pe Pavel, muncitorul necalificat și paznicul editurii, care ședea pieziș pe capră, încovoiat și picior peste picior, vrând să dea a înțelege că nu-i vizitiu de meserie și că nu mână caii din vocație. Astea sunt ale moșierului sau ale țăranilor?
– Îs ale moșierului, îi răspundea Pavel, aprinzându-și țigara. Iară aiestea îs ale oamenilor, rostea el după ce scăpăra chibritul și trăgea adânc în piept primul fum, arătând cu biciușca spre partea cealaltă a drumului. Hei, ați adormit? striga el mereu la cai, privindu-le cozile și crupele ca un mecanic de locomotivă care nu-și scapă din ochi manometrele.
Însă caii trăgeau ca toți caii din lume, adică rotașul alerga cu sinceritatea înnăscută a firii lui simple, iar unui om care nu se pricepe, lăturașul i s-ar fi părut un trândav învederat, care nu face altceva decât că, încovoindu-și grumazul ca o lebădă, joacă pe vine sub clinchetul zurgălăilor scuturați tot de săriturile lui.
Nikolai Nikolaevici îi ducea lui Voskoboinikov corectura cărții acestuia în problema funciară care, având în vedere presiunea sporită a cenzurii, trebuia revăzută la cererea editurii.
– Își face de cap lumea în județ, spunea Nikolai Nikolaevici. În plasa Pankov a fost înjunghiat un negustor, administratorului zemstvei[2] i s-a dat foc la grajdurile hergheliei. Tu ce părere ai despre chestiile astea? Ce se vorbește la voi în sat?
Însă Pavel vedea lucrurile chiar mai în negru decât cenzorul care-i tempera lui Voskoboinikov pasiunile funciare.
– Ce să vorbească? C-au scăpat din frâu. Că li se cată în coarne, asta vorbesc. Parcă poți face ceva cu-ai noștri? Dacă le dai frâu liber mujicilor, numa’ ce-i vezi gâtuindu-se între ei. Pe Dumnezeu că-i așa. Hei, ați adormit?
Unchiul și nepotul veneau pentru a doua oară la Duplianka. Iura credea că știe bine drumul și, ori de câte ori lanurile se desfăceau larg în fața lui și pădurile le cuprindeau în bentița lor subțire din față și din spate, i se părea că recunoaște locul unde drumul trebuia s-o cotească la dreapta, după care urma să apară și să dispară panorama moșiei lui Kologrivov, desfășurată cale de zece verste, cu râul lucind în depărtare și cu dunga căii ferate străbătând-o în goană. Dar se înșela mereu. Lanurile erau urmate de alte lanuri, care iarăși și iarăși cădeau în îmbrățișarea pădurilor. Succesiunea acestor spații vaste făcea ca și sufletul să i se acordeze pe game largi. Voia să viseze și să se gândească la viitor.
Încă nu fusese scrisă niciuna dintre cărțile care, peste câțiva ani, aveau să-l facă celebru pe Nikolai Nikolaevici. Însă ideile i se limpeziseră. Nici el nu știa cât de apropiat e ceasul gloriei sale.
Curând, printre reprezentanții literaturii de atunci, printre profesorii universitari și filosofii revoluției, trebuia să-și facă apariția acest om care meditase la toate temele lor și care, în afara terminologiei, nu avea nimic în comun cu ei. Aceștia erau o mână de oameni care se cramponau de o dogmă, mulțumindu-se cu vorbe și aparențe, în timp ce părintele Nikolai era un preot trecut prin tolstoism și revoluție, care nu se oprea și mergea mereu tot mai departe. Era însetat de o idee avântat substanțială, care să-i schițeze fără ipocrizie calea deslușită de el în mișcarea lui, idee care să schimbe ceva în bine pe lume și care, chiar și unui copil, chiar și unui ignorant să-i apară clară, ca strălucirea de-o clipă a fulgerului sau ca urma unui trăsnet ce abia s-a stins în tunet. Era însetat de nou.
Iura se simțea bine împreună cu unchiul lui, care semăna atât de bine cu mama. Ca și ea, unchiul era un om liber, lipsit de idei preconcepute față de lucrurile neobișnuite. Ca și ea, Nikolai Nikolaevici avea sentimentul aristocratic al egalității cu tot ce e viu. Ca și ea, înțelegea totul de la prima privire și se pricepea să-și exprime gândurile în forma în care îi veneau în minte din prima clipă, când încă mai sunt vii și nu și-au pierdut sensul.
Iura era bucuros că unchiul l-a luat cu el la Duplianka. Aici era foarte frumos, iar pitorescul locurilor îi amintea și el de mama, căreia îi plăcea natura și adeseori îl lua pe Iura cu ea la plimbare. În plus, Iura aștepta cu plăcere întâlnirea cu Nika Dudorov, un gimnazist ce locuia la Voskoboinikov, care probabil îl disprețuia pentru că se știa cu vreo doi ani mai mare și, atunci când îl saluta, își trăgea mâna în jos cu putere și își înclina atât de tare capul, încât părul îi cădea pe frunte, acoperindu-i jumătate din față.
