In puterea noptii

PARTEA ÎNTÂI.

VREMEA CREPUSCULULUI.

Telefonul, aflat pe biroul din camera luminată de lumânări, sună, iar eu am știut că urmează să se întâmple ceva groaznic.

Nu sunt dotat cu puteri paranormale. Nu văd semne și prevestiri pe cer. Liniile din palmă nu-mi spun nimic despre viitor și n-am talentul țiganilor de a descoperi soarta în zațul de cafea.

Tatăl meu era pe moarte și, după ce îmi petrecusem noaptea lângă patul său, ștergându-i sudoarea de pe frunte și ascultându-i răsuflarea chinuită, știam că nu mai are mult de trăit. Îmi era groază că o să-l pierd și că o să rămân singur pentru prima oară în douăzeci și opt de ani de viață.

Sunt copil unic la părinți, iar mama a decedat cu doi ani în urmă. Moartea ei însemnase un șoc pentru mine, dar ea nu fusese obligată să îndure o boală îndelungată.

Noaptea trecută, chiar înainte de ivirea zorilor, mă întorsesem acasă, epuizat, ca să mă culc. Dar n-am dormit nici prea mult, nici prea bine.

Acum stăteam pe scaun și-mi doream ca telefonul să înceteze să sune – dar n-a încetat.

Și câinele știa ce înseamnă țârâitul acela. Ieși din umbră, veni în lumina lumânărilor și mă privi cu tristețe.

Spre deosebire de alții din specia sa, el poate privi în ochi un om, cât timp îl interesează acest lucru. De obicei, animalele ne privesc direct pentru scurt timp, apoi se grăbesc să se uite în altă parte, de parcă văd ceva care le neliniștește în ochii omenești. Poate că Orson vede ceea ce văd și ceilalți câini, poate că asta îl deranjează și pe el, dar nu se lasă intimidat.

Orson e un câine ciudat. Dar e câinele meu, e prietenul meu statornic, iar eu îl iubesc.

Când telefonul a sunat a șaptea oară, am cedat în fața inevitabilului și am răspuns.

Era o asistentă de la Spitalul Milosteniei. Am vorbit cu ea, fără să-mi iau privirea de la Orson.

Tatăl meu se prăpădea. Asistenta medicală îmi sugera să vin fără întârziere la spital.

Când am pus receptorul în furcă, Orson s-a apropiat de scaunul pe care stăteam și și-a lăsat capul negru, cârlionțat în poala mea. A scâncit ușor și mi-a adulmecat mâna. Nu dădea din coadă.

Pentru un timp, am rămas năuc, incapabil să gândesc sau să acționez. Tăcerea din casă, profundă ca apa din abisurile oceanice, mă apăsa cu o forță zdrobitoare, care mă imobiliza. Apoi i-am telefonat Sashei Goodall și i-am cerut să mă ducă la spital.

De obicei, Sasha doarme de la amiază până la opt seara. Difuzează muzică de la miezul nopții până la șase dimineața, la KBAY, singurul post de radio din Moonlight Bay. La ora cinci și câteva minute, în după-amiaza aceea de martie, dormea și mi-a părut rău că trebuia s-o trezesc.

Asemenea lui Orson cel cu ochi triști, Sasha este prietena mea, la care pot apela întotdeauna. Și este un șofer mult mai bun decât câinele.

Mi-a răspuns imediat. Din vocea ei nu se simțea că ar fi fost trezită din somn. Înainte să apuc să-i spun ce se întâmplase, mi-a zis:

— Chris, îmi pare rău.

De parcă așteptase s-o sun și de parcă în țârâitul telefonului auzise același sunet al destinului pe care eu și Orson îl auziserăm la telefonul meu.

Mi-am mușcat buzele și am refuzat să accept ceea ce urma să se întâmple. Atâta timp cât tata era în viață, speram că doctorii se înșală. Cancerul poate intra în remisie, chiar și în ceasul al doisprezecelea.

Eu cred că miracolele sunt posibile.

La urma urmei, în ciuda bolii mele, am trăit peste douăzeci și opt de ani, ceea ce este un miracol, într-un fel – deși alți oameni, văzându-mi viața din punctul lor de vedere, ar putea să considere că-i un blestem.

Cred în posibilitatea miracolelor, dar cred mai mult în nevoia noastră de miracole.

— Ajung la tine în cinci minute, îmi făgădui Sasha.

În timpul nopții puteam să mă duc pe jos până la spital, dar la ora aceea aș fi fost în mare pericol și aș fi reprezentat un adevărat spectacol pentru ceilalți, dacă aș fi încercat să mă descurc singur.

— Nu-i nevoie să te grăbești, i-am spus eu. Condu cu grijă! Am oricum nevoie de zece minute ca să mă pregătesc.

— Te iubesc, Omule-de-Zăpadă1.

— Te iubesc, i-am răspuns eu.

Am pus la loc capacul stiloului cu care scriam în clipa în care fusesem sunat de la spital și l-am așezat alături de carnetul cu coperte galbene.

Am stins cele trei lumânări groase, folosind o mucarniță din bronz, cu braț lung. Fantome subțiri, sinuoase de fum se învârtejiră prin umbră.

Acum, cu o oră înainte de crepuscul, soarele se afla jos pe cer, dar rămăsese încă periculos. Strălucea amenințător prin marginea jaluzelelor plisate care acopereau toate ferestrele.

Orson, care îmi anticipase intențiile – ca de obicei – ieșise deja din încăpere și se plimba în holul de la intrare.

Este o corcitură de labrador, de patruzeci de kilograme, negru ca pisica unei vrăjitoare. Colindă, aproape invizibil, prin întunericul din casă, prezența lui fiind trădată doar de zgomotul înăbușit scos de labele lui mari când umblă pe covoare și de cel al ghearelor pe podelele din lemn de esență tare.

În dormitor, care este despărțit de bibliotecă de un hol, nu mă ostenesc să aprind lampa cu globuri din sticlă mată, ce răspândește o lumină obscură. Lumina indirectă, de un galben-stins, a soarelui ce apune, care se strecoară pe la marginea jaluzelelor, îmi este suficientă.

Ochii mei sunt mai bine adaptați la întuneric decât cei ai majorității oamenilor. Așa că, la figurat vorbind, sunt frate cu bufnița. N-am un dar natural al vederii nocturne, nici ceva atât de romantic sau de emoționant precum un talent paranormal. Lucrurile sunt mult mai simple: e vorba despre obișnuința de o viață cu întunericul, care mi-a îmbunătățit văzul pe timp de noapte.

Orson sări pe taburet, apoi se încovrigă pe fotoliu, privindu-mă cum mă pregăteam să dau piept cu lumea invadată de soare.

Dintr-un dulap din baie am luat o sticlă cu o loțiune care avea factor de protecție solară 50 și mi-am uns din belșug fața, urechile și gâtul.

Loțiunea avea o aromă slabă de nucă de cocos, pe care o asociam cu palmieri scăldați în razele soarelui, cer tropical, imagini ale oceanului strălucind în lumina amiezii… și alte lucruri de care n-o să am parte niciodată. O aromă care reprezintă pentru mine mirosul dorinței și al negării, al tânjirii fără speranță… parfumul greu al imposibilului.