Salasul raului

Noaptea era calmă și de o liniște stranie, de parcă aleea ar fi fost o plajă abandonată și fară briză, aflată în ochiul uraganului, între furtuna care a trecut și cea care avea să vină. Un vag miros de fum atârna în aerul neclintit, deși nu se vedea nici urmă de fum.

Trântit la pământ, cu fața lipită de trotuarul rece, Frank Pollard rămase nemișcat când își recapătă cunoștința; așteptă, sperând să i se limpezească mintea. Clipi, încercând să-și concentreze privirea. Prin fața ochilor păreau să-i fluture niște perdele. Respiră adânc, inhalând aerul rece, și simți gustul fumului invizibil, al cărui iz înțepător îl făcu să se strâmbe.

Umbrele se mișcară ca o congregație de siluete înveșmântate în robe, strângându-se în jurul lui. Treptat, vederea îi reveni, dar lumina difuză, gălbuie, venind de undeva de departe din spatele său, nu îi dezvălui decât puține lucruri. Un imens camion de gunoi, la vreo trei-patru metri de el, era atât de slab luminat, încât i se păru o clipă ceva bizar, un produs al vreunei civilizații extraterestre. Frank se uită un timp la el, înainte de a-și da seama ce este.

Nu știa nici unde se afla, nici cum ajunsese acolo. Nu fusese inconștient mai mult de câteva secunde, căci inima îi bătea de parcă adineauri alergase de frica morții.

Licurici într-o furtună.

Cuvintele îi zburară prin minte, dar habar n-avea ce însemnau. Când încercă să se concentreze și să le descopere semnificația, o migrenă acută începu să-l preseze deasupra ochiului drept.

Licurici într-o furtună.

Gemu încet.

Între el și camionul de gunoi, o umbră se mișcă printre celelalte umbre, repede și grațios. Ochii verzi, mici, dar strălucitori, îl priviră cu o curiozitate glacială.

Înspăimântat, Frank se ridică în genunchi. Un strigăt slab îi scăpă involuntar, semănând mai mult cu vuietul estompat al unui fluier de trestie, decât cu un sunet omenesc.

Spionul cu ochi verzi se îndepărtă rapid. O pisică. Doar o pisică neagră, obișnuită.

Frank se sculă în picioare, se clătină amețit și aproape că se împiedică de un obiect așezat pe trotuar, lângă el. Se aplecă ezitant și îl ridică: era o geantă de voiaj din piele moale, plină, surprinzător de grea. Presupuse că îi aparținea. Nu-și putea aminti. Purtând geanta, se îndreptă nesigur spre camion și se sprijini de una dintre marginile sale ruginite.

Uitându-se în spate, descoperi că se afla între mai multe rânduri de blocuri cu un etaj, ce păreau construite din stuc. Toate ferestrele erau întunecate. De ambele părți, mașinile chiriașilor erau așezate cu fața în compartimente de parcare acoperite. Ciudata lumină gălbuie, acră și sulfuroasă, ce părea produsă mai degrabă de o lampă de gaz, decât de un bec electric, provenea de la un felinar de trotuar, așezat mult prea departe pentru a dezvălui detaliile străzii pe care se afla el.

O dată cu încetinirea respirației și a pulsului său, își dădu seama brusc că nu știa cine este. Își amintea doar numele – Frank Pollard. Nu știa ce vârstă are, cu ce se ocupă, de unde vine, unde se duce sau de ce. Rămase atât de surprins de condiția sa, încât, o clipă, aerul i se opri în piept; apoi, pulsul îi crescu amenințător, așa că expiră repede.

Licurici într-o furtună.

Ce naiba mai însemna și asta?

Durerea de deasupra ochiului drept i se înșuruba în frunte. Se uită frenetic în stânga și-n dreapta, căutând un element de decor pe care l-ar putea recunoaște, ceva, orice, o ancoră într-o lume ce-i devenise subit prea străină. Când noaptea nu-i oferi nimic încurajator, își îndreptă căutările spre interior, încercând cu disperare să găsească în sine ceva cunoscut, dar propria-i memorie era chiar mai întunecată decât locurile dimprejur.

Încetul cu încetul, își dădu seama că izul de fum dispăruse, fiind înlocuit de mirosul vag, dar grețos, emanat de gunoiul putrezit din camion. Duhoarea descompunerii îl umplu cu gânduri despre moarte, făcându-l să-și amintească neclar că fugea de cineva – sau de ceva – care încerca să-l ucidă. Când se căzni să-și aducă aminte de cine fugea, și de ce, nu reuși să arunce mai multă lumină asupra acelui petic de memorie; de fapt, i se păru că ceea ce știa, știa mai degrabă din instinct decât din memorie.

O adiere de vânt sufla în jurul lui. Apoi se potoli, de parcă noaptea moartă încercase să învie, dar nu reușise decât să inspire o dată, scurt. Un ghemotoc stingher de hârtie, luat pe sus de acea pală de vânt, se rostogoli pe trotuar și se roti, întâlnind pantoful lui drept.

Încă o adiere.

Hârtia se rostogoli mai departe. Noaptea era, din nou, nemișcată.

Se întâmpla ceva. Frank simți că acele adieri efemere aveau o sursă malefică, o semnificație înfricoșătoare.

În mod irațional, era sigur că o să fie zdrobit de o mare greutate. Se uită în sus, la cerul senin, la vidul negru și dezolant al spațiului și la strălucirea răutăcioasă a stelelor îndepărtate. Nu putea să zărească nimic coborând asupra lui.

Noaptea mai inspiră o dată, mai profund. Respirația ei era tăioasă și umedă.

El purta adidași, șosete de atletism, jeanși și o cămașă cu mânecă lungă, flanelată. Nu avea haină, și-i simțea lipsa. Aerul nu era înghețat, ci numai răcoros. Înăuntrul său însă mai exista ceva rece, o spaimă glacială, iar el tremura necontrolat atât din cauza mângâierii reci a nopții, cât și a frigului interior.

Adierea se stinse.

Liniștea puse iarăși stăpânire pe noapte.

Convins că trebuia să plece de-acolo imediat, se smulse de lângă camion. Se împletici pe stradă, îndepărtându-se de colțul blocului unde strălucea..........