Raurile intunecate ale inimii

VIOLENȚA E LA FEL DE SIGURĂ CA RĂSĂRITUL SOARELUI

Chiar și atunci când crezi că ai înțeles totul, Koontz îți oferă o nouă surpriză și combină, cu o abilitate diabolică, tot mai multe elemente într-un conflict care te absoarbe irezistibil.

(New York Times)

PARTEA ÎNTÂI.

PE O MARE STRANIE.

Niște călători pierduți, atât suntem, biletul trecerii noastre la preț nu-l vedem, știu doar că a-l plăti, ar fi un blestem.

Ciudate itinerarii – enigmatice, ireale, stranii – din scene ticluite ne poartă șovăielnic și pe nesimțite.

Mistere mai multe sunt cât inima bate decât după ce viața e biruită de moarte.

Cartea tristeților numărate.

Înfiorate ale destinului gheme mă-nvăluie cu eterice tremure, apoi simt, implacabil, îmbrățișarea lor de-oțel durabil.

Capitolul I.

Cu femeia în gând și cu o adâncă tulburare în inimă, Spencer Grant conducea prin noaptea strălucitoare, căutând ușa roșie. Vigilent, câinele stătea tăcut în spatele lui. Ploaia bătea pe capota mașinii.

Fără fulgere și tunete, fără vânt, furtuna venise dinspre Pacific la sfârșitul unui sumbru amurg de februarie. Mai mult decât o burniță, dar mai puțin decât o ploaie torențială, absorbea toată energia orașului. Los Angeles, împreună cu suburbiile sale, devenise o metropolă fără granițe fixe, fără substanță, fără suflet. Clădirile se înghesuiau unele într-altele, traficul rutier lâncezea, iar străzile se dizolvau în smog.

În Santa Monica, având oceanul și plaja în dreapta sa, Spencer opri la un semafor.

Rocky, o corcitură ce nu ajunsese la mărimea obișnuită a labradorului, studia atent șoseaua. Rocky privea din când în când pe ferestrele laterale ale mașinii – un Ford Explorer – cu toate că îl interesa mai mult ce se întâmpla în fața lor.

Chiar dacă se găsea pe platforma din spatele scaunelor, potaia nu se uita decât foarte rar prin lunetă. Îl speria peisajul ce se îndepărta de el. Probabil că îl amețea, prefera să-l vadă apropiindu-se.

Sau poate că Rocky asocia șoseaua care se micșora în urmă cu trecutul. Avea motive suficiente să nu stăruie asupra lui.

La fel și Spencer.

În vreme ce aștepta la semafor, își duse o mână la față. Căpătase obiceiul să își râcâie gânditor cicatricea dacă se simțea neliniștit, așa cum unii răsucesc un șirag de mătănii în momentele de cumpănă. Atingerea îl calma, amintindu-i probabil de faptul că supraviețuise celei mai groaznice terori pe care și-ar fi putut-o imagina cândva. Socotea că viața nu mai avea cum să-i facă vreo surpriză îndeajuns de rea, încât să-l distrugă.

Cicatricea îl definea pe Spencer. Era un om lovit de soartă.

Palidă și puțin lucioasă, pornind de la urechea dreaptă și oprindu-se la bărbie, cu o lățime ce varia între opt și doisprezece milimetri. La temperaturi foarte mari sau foarte mici, devenea mai albă ca de obicei. În aerul înghețat al iernii, cu toate că panglica îngustă de țesut celular care o acoperea nu conținea terminații nervoase, o simțea ca pe o sârmă încinsă lipită de față. În soarele verii, era rece.

Culoarea semaforului trecu de la roșu la verde.

Câinele își întinse gâtul înainte, nerăbdător.

Spencer conduse încet spre sud, de-a lungul coastei întunecate, cu ambele mâini așezate pe volan. Căuta nervos ușa roșie pe partea dreaptă a străzii, printr-o mulțime de magazine și restaurante.

Deși nu își mai pipăia rana de pe față, rămăsese conștient de prezența ei. Niciodată nu uita că fusese stigmatizat. Dacă zâmbea sau se încrunta, își simțea cicatricea strângându-i jumătate din față. Dacă râdea, tensiunea din acel țesut rigid îi tempera voioșia.

Ștergătoarele de parbriz țineau măsura ploii, ca un metronom.

Spencer avea gura uscată, însă palmele umede. Încordarea din piept îi creștea în intensitate atât din pricina nerăbdării, cât și din cauza sentimentului plăcut că urma să o revadă pe Valerie.

Pe jumătate era convins să se întoarcă acasă. Noua speranță pe care o nutrea era în plan sentimental precum o tinichea aurită pentru fraieri. Era singur și avea să rămână pentru totdeauna așa; cu excepția lui Rocky. Se simțea rușinat de o asemenea izbucnire de optimism, de naivitatea pe care și-o descoperea, de această dorință secretă, de disperarea lui tăcută. Dar continua să conducă.

Rocky n-ar fi putut să știe ce căutau, dar pufăi încetișor în momentul în care apăru firma roșie. Fără îndoială că reacționase la schimbarea subtilă din dispoziția lui Spencer, schimbare care se petrecuse la vederea acelei uși.

Localul se afla între un restaurant thailandez, cu geamurile aburite, și un magazin pustiu care înainte fusese o galerie de artă. Vitrinele erau acoperite cu scânduri, iar din fațadă, odată elegantă, lipseau bucăți de travertin, ca și cum compania nu numai că eșuase, dar chiar fusese izgonită complet din afaceri. O lumină de deasupra intrării în local, care străpungea perdeaua argintie de ploaie, dezvăluia ușa roșie care îi amintea de noaptea trecută.

Spencer nu fusese capabil să rețină numele acelui loc. Lacuna de memorie i se părea acum explicabilă, având în vedere literele formate din tuburi roșii de neon, aflate deasupra intrării: Ușa Roșie. Izbucni într-un râs lipsit de voioșie.

După ce bântuise atâția ani prin baruri, renunțase