Odd Thomas – volumul 1

UNU.

Numele meu este Odd Thomas, dar nu-s convins că în vremurile acestea, în care faima reprezintă altarul la care se închina majoritatea oamenilor, vă interesează cine sunt sau dacă exist.

Nu-s o celebritate. Nu-s odrasla unei celebrități. N-am fost căsătorit CU o celebritate, n-am fost maltratat de o celebritate, nu am donat niciodată un rinichi pentru a fi transplantat unei celebrități. Mai mult, nu doresc să fiu o celebritate.

De fapt, sunt într-o asemenea măsură un nimeni, după standardele culturii noastre, încât revista People nu numai că nu va publica un articol despre mine, dar îmi va refuza orice tentativă de a mă abona la publicația lor, din cauză că gravitația de tip gaură neagră a lipsei mele de celebritate este destul de puternică pentru a produce căderea în desuetudine a activității lor.

Am douăzeci de ani. Pentru un adult înțelept, sunt doar cu puțin mai mult decât un copil. Dar pentru orice copil sunt suficient de bătrân ca să nu aibă încredere în mine și să mă excludă pentru totdeauna din comunitatea magică a celor scunzi și fără barbă.

Ca urmare, un expert în demografie ar putea să tragă concluzia că singurii mei cititori ar putea fi alți tineri și tinere aflați între cea de-a douăzecea și cea de-a douăzeci și una aniversare.

De fapt, nu am nimic de spus acestui public restrâns. In existența mea nu mi-a păsat de majoritatea lucrurilor de care le pasă celorlați americani de douăzeci și unu de ani. Cu excepția supraviețuirii, bineînțeles.

Duc o viață neobișnuită.

Asta nu înseamnă că viața mea e mai bună decât a voastră. Sunt convins că viața voastră e plină și de fericire și de bucurie și de neprevăzut sau de teamă. Ca și mine, sunteți oameni și, la urma urmei, știm cu toții cât de plăcut și de înspăimântător este asta.

Nu vreau decât să spun că viața mea e atipică. Mi se întâmplă lucruri neobișnuite, care în mod normal nu li se întâmplă și altor oameni, dacă li se întâmplă vreodată.

Bunăoară, n-aș fi scris niciodată aceste memorii, dacă n-aș fi primit ordin să fac acest lucru de la un om de două sute de kilograme, care are șase degete la mâna stângă.

Numele său este P. Oswald Boone. Toți îi spun Micul Ozzie, pentru că tatăl lui, Marele Ozzie, e încă în viață.

Micul Ozzie are o pisică numită Chester cel Teribil. Iubește pisica aceea. De fapt, dacă Chester cel Teribil și-ar pierde cea de-a noua viață sub roțile unui Peterbilt, cred că inima cea mare a Micului Ozzie n-ar supraviețui acestei pierderi.

Eu, personal, nu simt o afecțiune prea mare pentru Chester cel Teribil, pentru că, printre altele, s-a pișat de mai multe ori pe pantofii mei.

Motivul pentru care a făcut acest lucru este credibil – conform explicațiilor lui Ozzie —, dar eu nu-s convins pe de-a-ntregul. Adică sunt bănuitor în ceea ce privește sinceritatea lui Chester cel Teribil, nu a lui Ozzie.

În afară de asta, nu pot să am încredere într-o mâță care pretinde că are cincizeci și opt de ani. Deși există dovezi fotografice în sprijinul acestor pretenții, mă încăpățânez să cred că toată chestia asta e doar o scorneală.

Din motive ce vor fi evidente ulterior, acest manuscris nu poate fi publicat în timpul vieții mele, iar eforturile nu îmi vor fi răsplătite cât voi trăi. Micul Ozzie mi-a sugerat să las drepturile mele de autor pentru întreținerea lui Chester cel Teribil, care, după spusele lui, ne va supraviețui tuturor.

O să găsesc alt moștenitor. Unul care nu s-a pișat pe mine.

Oricum, nu scriu pentru bani. Scriu ca să-mi păstrez sănătatea mintală și ca să descopăr dacă mă pot convinge pe mine însumi că viața mea are un scop și un sens care să-mi justifice existența.

Nu vă îngrijorați. Aceste rânduri nu vor fi insuportabil de mohorâte. P. Oswald Boone mi-a dat ordine precise să păstrez un ton lejer.

— Dacă n-o să fie lejer, a spus Ozzie, o să-mi așez curul de două sute de kile pe tine și nu cred că vrei să mori așa.

Ozzie se laudă. Curul lui – care-i destul de mare – nu cântărește mai mult de vreo șaptezeci și cinci de kilograme. Celelalte o sută douăzeci și cinci de kilograme sunt distribuite în restul trupului său chinuit.

La început, când s-a dovedit că nu sunt în stare să păstrez un ton lejer, Ozzie a sugerat să fiu un narator în care nu poți să ai încredere.

— Chestia asta a funcționat bine în Uciderea lui Roger Ackroyd, de Agatha Christie, a zis eL în acest roman polițist scris la persoana întâi, naratorul cel cumsecade se dovedește a fi asasinul lui Roger Ackroyd, fapt pe care-l ascunde cititorului până la sfârșitul cărții.

Se înțelege că eu nu sunt un ucigaș. N-am făcut nici un lucru rău pe care-l ascund de voi. Lipsa de încredere în mine ca povestitor are legătură cu timpul anumitor verbe.

Nu fiți îngrijorați în această privință. O să cunoașteți curând adevărul.

Dar să-mi continui povestea! Micul Ozzie și Chester cel Teribil nu intră în scenă decât după ce-a explodat vaca.

Povestea începe într-o marți.

Pentru voi, asta înseamnă ziua de după luni. Pentru mine, este o zi care, ca și celelalte șase, debordează de posibilitatea de a fi plină de mister, de aventură și de teroare.

Să nu înțelegeți din asta că viața mea este romantică și magică. Prea mult mister devine plictisitor. Prea multă aventură e obositoare. Iar un pic de teroare durează mult.

Fără ajutorul ceasului deșteptător, în acea dimineață de marți m-am trezit la ora cinci dintr-un vis despre niște angajați morți ai unei popicarii.

Nu pun niciodată ceasul deșteptător să sune, pentru că am un ceas intern vrednic de încredere. Dacă vreau să tiu complet treaz la cinci, atunci, înainte să mă culc, îmi repet de trei ori că trebuie să mă scol fix la patru și patruzeci și cinci de minute.