Miezul noptii

Căzu în visul atât de familiar. Mașinăria. Jumătate metal și jumătate carne. Pistoane de oțel care bubuiau. Inimile oamenilor care pompau lubrefianți. Sânge și ulei, fier și oase, plastic și tendoane, sârme și nervi.

DRAMELE DECLANȘATE DE PERICOLUL INGINERIEI GENETICE PENTRU INTEGRITATEA SPECIEI UMANE… ÎNTR-UN ROMAN INCENDIAR CU „EFECTE” ȘI „SENZAȚII TARI”… SUSPANS, TEROARE INSINUANTĂ ȘI GROTESC

Terifiant… Un ritm care îți taie respirația.

(Milwaukee Journal)

Un veritabil tezaur al terorii.

(Houston Chronicle)

PARTEA ÎNTÂI.

DE-A LUNGUL ȚĂRMULUI NOPȚII.

Acolo unde umbrele ca de pe ceea lume se îndreaptă dănțuind către o muzică de miez de noapte, pe care numai ele o aud.

„Cartea Tristeților Prefirate”

Lui Jenice Capshaw îi plăcea să alerge noaptea.

Aproape în fiecare noapte, între orele zece și unsprezece, Janice își punea costumul ei de sport gri, în dungi, cu reflexe albastre, care ajungeau pe spate și până pe piept, își aduna părul sub o bentiță, își lega pantofii sport New Balance și alerga șase mile1. Avea treizeci și cinci de ani, dar ar fi putut părea de douăzeci și cinci și această strălucire a tinereții o atribuia faptului că alerga de douăzeci de ani încontinuu.

Duminică noaptea, pe 21 septembrie, ieși din casă la ora zece și alergă de-a lungul a patru corpuri de case, mai întâi spre nord, către Ocean Avenue, strada principală din Moonlight Cove, făcu la stânga și se îndreptă în jos, spre plaja publică. Magazinele erau închise și întunecate. În afară de strălucirea de aramă stinsă a vaporilor de sodiu de la lămpile de pe stradă, singurele lumini erau cele din câteva apartamente de deasupra magazinelor, cele de la taverna „Podul Cavalerului” și de la biserica catolică „Maica Îndurării”, care era deschisă zi și noapte. Pe străzi nu se afla nici o mașină și nu se vedea nici o altă persoană. Moonlight Cove fusese întotdeauna un orășel liniștit, evitând turismul pe care celelalte comunități de pe coastă îl urmăreau cu aviditate. Lui Jenice li plăcea ritmul de viață de aici, lent, măsurat, deși, câteodată, în ultima vreme, orașul nu mai părea adormit, ci mort.

În timp ce alerga pe strada principală, prin băltoace de lumină ca de chihlimbar, prin umbrele nopții, umbre sculptate de vânt pe care le dădeau rând pe rând pinii și chiparoșii, nu văzu nici o altă mișcare în afară de a ei și de înaintarea ondulată și leneșă a ceții diafane prin aerul nemișcat. Singurele sunete erau plesnetul înfundat al pantofilor cu tălpi de cauciuc cu care alerga pe trotuar și respirația ei grea. După cum constată, ar fi putut să fie ultima ființă de pe pământ, angajată într-un maraton solitar.

Nu-i surâdea să se trezească dis-de-dimineață ca să alerge înainte de serviciu, iar vara era mult mai plăcut să străbată cele șase mile după ce arșița zilei trecuse, cu toate că, de fapt, nici indispoziția de la orele matinale și nici arșița nu erau adevăratele motive ca să prefere lăsarea întunericului, pentru că și iarna alerga conform aceluiași program. Ieșea la acea oră târzie par și simplu pentru că îi plăcea noaptea.

Încă de mică preferase noaptea, era încântată să stea afară, în curte, după apusul soarelui, sub cerul plin de stele, ascultând broaștele și greierii. Întunericul alina, îmblânzea muchiile ascuțite ale lumii, domolea culorile prea aprinse. Odată cu lăsarea amurgului, cerul părea că se îndepărtează; universul se lărgea. Noaptea era mai mare decât ziua și, pe tărâmul ei, viața părea să ofere multe alte posibilități.

Acum ajunse la bucla pe care o făcea Ocean Avenue la poalele dealului, trecu în viteză prin zona de parcare și apoi spre plajă. Pe deasupra ceții subțiri, cerul adăpostea numai nori risipiți și strălucirea argintiu-galbenă a lunii pline pătrundea prin ceața slabă, oferindu-i suficientă lumină să vadă pe unde merge. În unele nopți, ceața era prea groasă și cerul prea acoperit ca să-i permită să alerge spre țărm.

Dar acum spuma albă a talazurilor se năștea din marea întunecată în rânduri fantomatice, fosforescente și plaja în formă de semilună strălucea palid intre valuri și dealurile de pe coastă, iar reflexele lunii scânteiau ușor prin ceață.

În timp ce alerga de-a lungul plajei către nisipul compact și umed de la marginea apei și se îndrepta spre sud, intenționând să alerge o milă către un mic golf.

Janice se simțea extraordinar de vie.

Richard – fostul ei soț, care murise de cancer cu trei ani în urmă – spusese că ritmurile ei circadiene erau atât de mult fixate dincolo de miezul nopții, încât ea era mai mult decât o ființă a nopții. „Ți-ar plăcea, probabil, să fii vampir, trăind între apusul soarelui și zori”, obișnuia el să spună, iar ea zicea: „Vrrreau să-ți sug sângele”. Doamne, cât îl iubise!

La început, își făcuse griji că viața de soție a unui pastor luteran ar deveni plictisitoare, dar nu fusese așa nici măcar o clipă. La trei ani după moartea lui, ea încă îi simțea lipsa, zi de zi, iar noaptea și mai mult. El însemnase pentru ea.

Deodată, în vreme ce trecea de doi chiparoși cu trunchiurile răsucite, înalți de câțiva metri, care crescuseră în mijlocul plajei, la jumătatea drumului dintre dealuri și linia apei, Janice simți că nu era singură în noapte și în ceață. Nu văzu nici o mișcare și nu sesiză nici un alt sunet decât cel al propriilor pași, respirația ei grea și bătaia asurzitoare a inimii; numai instinctul îi spuse că mai era cineva în preajmă.