Muza

Părul auriu închis îi cădea peste sâni ca untul topit, aruncând sclipiri mărunte, reflectând lumina de ambră din tavan, dezgolind, din când în când, în fluturarea sa, adevăratele minuni pe care ar fi trebuit să le acopere, Ieși din baie întinzându-și rujul cu buzele și spuse:

Ce s-a întâmplat?

M-am întins pa canapea cu fața în jos, cu jumătate de față îngropată în pernă, gol până la brâu, arătând spre vasul de pe podea.

Te rog Lynda, așează-mi-l pe Icky.

Se apropie cu pași de dansatoare, ca o frunză purtată prin încăperea graviplanului de un curent inconsistent; o minunăție de linii curbe și frânte, de rotunjimi și adâncituri. Se așeză pe marginea canapelei, cu păru-i unduitor încercând să-i acoperă comorile și reușind doar în parte, și băgă mâiniie în vasul cu gura largă, ridicându-l pe Icky și ținându-l ca pe o piftie sau ca pe o bucată de ficat crud.

Cu grijă, am spus eu.

Tu să taci acum. Icky și cu mine știm ce avem de făcut.

— Același lucru…

Șșș.

Îmi așeză lipitoarea pe spate, chiar între umeri, apăsând-o cu blândețe pentru ca stratul adeziv să facă priză bună. Apoi ridică partea din față și îi plie dedesupt lamboul senzorial, încât partea poroasă să ia contact cu pielea mea, scutindu-l pe Icky să facă singur treaba asta, cu o mulțime de zvârcoliri și scurmături umede și neplăcute. Eram obișnuit cu Icky și nu mă deranja prea mult când începea să mi se foiască pe piele. Dar Lynda insista să aranjeze ea și să-l lipească bine. Spunea că are experiență. Cu toate astea, încă mai aveam emoții pentru Icky.

Totul e la locul lui, spuse ea, declarând ritualul terminat.

Am simțit filamentele de finețea firului de păr sondând prin carne, șerpuind nedureros prin țeastă și atingându-mi ușor creierul acolo unde trebuia. Icky era cu mine. Icky era în mine. O stare deosebită de confort mă cuprinse, infiltrându-se în tot corpul. Mușchii se tonifiară și simțiurile mi se ascuțiră, așa cum se întâmpla de fiecare dată după contact. Mâiniie mi se întinseră după chitară, să o prindă, să-i atingă corzile, să smulgă acorduri din cutia plată de lemn, să cânte ultimile piese, pentru ca Icky să le poată trăi.

Aterizăm într-un sfert de oră, anunță Lynda, trăgându-mi o palmă peste fund. Mai bine te-ai îmbrăca. Se ridică și se întoarse la baie, unduindu-și trupul zvelt la fiecare pas.

Dacă ar mai fi fost timp, am început eu.

Dar nu este, spuse, ea clipind, grăbește-te.

Am ajuns acasă. Lynda stătea lângă mine, ținându-mi mâna în mâna ei, împletindu-și degetele micuțe cu ale mele, iar Icky stătea pe umărul meu, ascunzându-se sub costumul negru de piele. Nu, nu ascunzându-se cu adevărat pentru că trupul său moale îmi rotunjea spatele acolo unde trebuia să fie scobit, îngroșându-mi ceafa acolo unde ar fi trebuit să fie dreaptă și subțire. Lynda mă liniștea bătându-mă pe braț, clipind, șoptindu-mi lucruri care știa că-mi fac plăcere, despre cât de bun muzician eram, despre cum mă iubea toată lumea, despre ce ar face cu mine dacă am fi singuri și nu ar trebui să ne grăbim. Era teribilă. încrederea din ochii ei mă îmbărbăta. Iubirea din ei mă calmă. Icky (al cărui nume adevărat nu putea fi pronunțat în afara sistemului său solar) mă liniștea, prin filamentele sale, cu vorbe fără cuvinte pe care mi le spunea în minte. Îmi proiecta imagini care să mă calmeze, să mă pregătească pentru ce urma să fie.

Lynda, în ultima clipă intimă a noastră, îmi strânse mâna din nou.

Icky îmi ridica din nou moralul, atingându-mă cu fâșii de protoplasmă.

Și ușile se deschiseră înaintea noastră ca obloanele unei ferestre. Dincolo se întindea aeroportul.

Și lumea…

Erau acolo pe puțin opt mii, poate chiar zece mii. Se foiau în toate direcțiile, oameni de toate vârstele – majoritatea însă tineri – făcând cu mâna, ridicând pancarte pe care scria: TE IUBIM, LEONARD CHRIS și BINE AI VENIT ACASĂ LEO! ovaționând, ovaționând, ovaționând.

Trecuseră nouă ani, timp în care urcasem treptele obscurității pentru a deveni cel mai celebru muzician al galaxiei, cunoscut nu numai de rasa care se autointitula Omenire, ci și da cele Șapte Rase, înțeles cel mai bine de mine și Icky, dar ascultat de toți. Era totuși ceva extraordinar ca un oraș de țărm, de mărimea Harrisburg-ului din Pennsylvania, să poată strânge o asemenea mulțime pentru a mă întâmpina. Cred că atunci am început să tremur.

Gărzile au ridicat platforma, ne-au înconjurat și am coborât spre limuzina care ne aștepta jos. Nu era un gravcar, era un adevărat Ford de muzeu, să fiu al naibii, cu roți, cu toate alea. Am fost poftiți pe bancheta din spate, iar doi motocicliști au tras în față, cu motociclete adevărate.

— Nu-i rău, nu-i așa?întrebă Lynda.

Icky întrebă ceva asemănător, fără cuvinte.

Mulțimea nu vroia să ne lase să trecem ușor. Se înghesuiau, nerăbdători să atingă geamul prin care mă puteau vedea. Îmi țipau numele.

Majoritatea fete, remarcă Lynda.

Geloasă?

Nu. Ele nu te vor pe tine. Cel puțin nu în întregime. Vor doar o bucățică pe care să o ducă acasă ca amintire.

După ce am depășit mulțimea, ne-am grăbit către hotel, cu sirenele motocicliștilor în funcțiune. Am băgat mâna în buzunarul de la haină și am scos, încă o dată, scrisoarea tatălui meu. Era boțită de atâta citit, dar trebuia să o mai văd, să mă conving că am interpretat-o corect, într-adevăr, citisem bine: 'Fiule, spunea rugător, fiule, nu încerca să-L aduci cu tine. Vino singur și vei fi bine primit, foarte bine primit. Dar dacă aduci și blestematul acela de vierme, dacă aduci și acel despot care te călărește ca un diavol, care-ți pervertește trupul și otrăvește tot ce înseamnă om în tine, atunci stai dracului cât mai departe. Dacă îl aduci cu tine, atunci stai undeva, într-un hotel.........