Torente – volumul 1-2
Aa
PARTEA ÎNTÂI
I.
TOCMAI ÎMPLINISEM OPTSPREZECE ani când un accident îngrozitor m-a lăsat orfană, dezlegându-mă brutal de toate legăturile. Mă credeam distrusă pentru totdeauna, dar pe urmă – o vitalitate a animalului din noi – firea mea robustă a învins. Asta a început printr-o foame bruscă și violentă. De câtă vreme nu mai înghițisem decât un gât de lapte și nu mai ronțăisem decât puțină ciocolată? Acum, simțeam foamea. O foame sfâșietoare, dureroasă. Rămăsesem în casa mare, goală de moarte, numai cu o servitoare bătrână. Dar, pe moment, foamea alungase din mine orice alt sentiment. Groaza mea față de prezent, spaima în fața viitorului slăbiră când, la bucătărie, m-am aruncat asupra a tot ceea ce-mi cădea în mână. Ghiftuită, am dormit în sfârșit, pe săturate. Dar, vai! A doua zi coșmarul a reapărut aidoma ca în ajun. Cu chipul înfundat în pernă, îmi imaginam mașina răsturnată, revedeam trupurile mutilate. Scăpasem din acea catastrofă printr-o minune. Refuzasem să-mi însoțesc părinții – care-l luaseră atunci pe fratele meu mai mic la o expoziție la Strasbourg – nevrând să lipsesc de la acea mică reuniune care ne aduna în fiecare joi, pe prietenii mei și pe mine, când la unul când la altul. Timpul uscat și însorit ne ispitise în ziua aceea să facem o plimbare înainte de masă. O luarăm spre câmp. Fâșii de zăpadă mai stăruiau pe brazdele unde corbii țopăiau greoi. La apropierea noastră, păsările zburară în crengile cireșilor de pe marginea drumului. Dintr-o dată unul dintre ei se năpusti spre mine, scoțând un croncănit urât.
Aripile lui îmi atinseră toca de blană; am rămas uluită în mijlocul prietenilor mei, ei înșiși impresionați. Ne-am întors din drum. În timp ce ceilalți își recăpătaseră veselia, eu nu mă puteam scutura de o presimțire ciudată. Ne-am întors în clipa în care servitoarea întindea pe fața de masă brodată cu flori de câmp tradiționalul kugelhopf și turna în vechile cești de Strasbourg laptele mustos. Mirosul cafelei se răspândise în aer. După masă am trecut în salon. Lămpile înalte își cerneau lumina blândă. Jeraticul licărea în dosul portiței de la soba de porțelan. Grupați în jurui pianului, ascultam valsurile pe care Cathy Lehman le cânta punând în ele tot romantismul ei și vorbeam despre flirturile noastre, în ziua aceea despre un locotenent care la ultimul bal făcuse senzație. Ofițerii germani nu existaseră niciodată pentru noi și entuziasmul de a vedea o uniformă franceză încă nu se potolise.
— M-a întrebat o mulțime de lucruri despre tine, îmi raportă Maria Benner. Domnișoara Erhardt e la fel de frumoasă ca și mama ei, dar are în plus contrastul ochilor violeți și al părului negru, mi-a spus el.
— Să consultăm oracolul, propuse fata care era gazdă. Pianul fu părăsit și cărțile de jos, întinse pe masă. Odile, căreia noi îi spuneam Didela, știa să le manevreze ca o bătrână ghicitoare. Când mi-a venit rândul, m-am temut de nu știu ce prezicere. Dar cărțile mele erau bune și-mi făgăduiau o căsătorie din dragoste. Prietenii mă părăsiseră în clipa în care, ajunsă în fața ușii de la intrare, am vârât cheia în broască. Am găsit coridorul, scările cufundate în întuneric. Am strigat servitoarea, dar în casă nu s-a mișcat nimeni. Și iată că în strania tăcere a sunat telefonul. O liniște ciudată mă cuprinse în timp ce ridicam receptorul.
— Alo, alo, domnișoara Erhardt! Aici Hôtel-Dieu din Strasbourg. Fiți curajoasă, domnișoară. Un accident. Părinții dumneavoastră sunt grav răniți.
N-am putut auzi mai mult, telefonul mi-a căzut din mână.
Neamuri depărtate, venite la înmormântare, cerură să se ocupe de mine. Le-am respins propunerea. Orice dovadă de compasiune îmi era de nesuportat. Înclinarea mea către singurătate, indiferența pe care o arătam tuturor lucrurilor îl neliniștiră pe medicul care mă cunoștea de mică. Vorbi de o ședere într-un sanatoriu. Această amenințare îmi dădu forța de a reacționa. Am înțeles că nu mai puteam să rămân multă vreme în această casă bântuită de amintiri care mă sfâșiau, să înfrunt oglinzile care păstrau reflexul celor trei chipuri atât de brutal smulse dragostei mele. Am înțeles că, dacă voiam să continui să trăiesc, trebuia să fug din acele locuri, unde, înnebunită, nu încetam să pândesc zgomotul unei uși, să aștept o imposibilă întoarcere.
Trăiam astfel de săptămâni, când, într-o dimineață, ieșind din grelele coșmaruri și fiind pe punctul de a cădea iar pradă chinurilor, privirea mi-a căzut pe globul terestru, pe care, împreună cu bietul meu tată, urmărisem adesea cu degetul liniile fine, roșii, ce-l înconjurau. „Fratele meu e aici.”, spunea el căutând Africa de Sud. La această amintire o idee încolți în mine. Dacă aș pleca? Moștenirea îmi îngăduia să călătoresc unde voiam. Am sărit din pat, m-am vârât în haina vătuită și am alergat în salon. Am luat albumul și, înfierbântată, am întors paginile peste portretele învechite. L-am găsit repede pe cel al unui bărbat cu favoriți, cu un aer țeapăn, care sprijinea cu o mână pe umărul unei tinere frumoase. Unchiul meu Jacques și drăguța mea verișoară Doris alături de care petrecusem doi ani la Hirondelles, la Geneva și care locuiau la noi în timpul vacanțelor. Anunțându-le telegrafic nenorocirea mea, ei îmi răspunseseră printr-o scrisoare afectuoasă. Unchiul Jacques locuia la Johannesburg. În tinerețea lui acest frate al tatei emigrase în Țara Burilor. Acolo făcuse avere și se însurase cu o olandeză. Ideea unei fugi, a unei evadări posibile, se fixă în mintea mea și deveni din ce în ce mai puternică. Să plec. Ispita unei apropiate plecări nu mă părăsi. I-am mărturisit totul tutorelui meu care mi-a aprobat planul. Le-am scris rudelor mele îndepărtate. După șase săptămâni am primit răspunsul. Se bucurau de hotărârea pe care o luasem de a veni să trăiesc alături de ei.
