Torente

PARTEA ÎNTÂI.

I

— TU, CE SPUI, THÉRESE? Eu aș propune să lăsăm mașina aici și să urcăm pe jos până în orașul vechi.

Thérese se întoarse spre soțul ei, surâzând:

— Sigur, răspunse ea cu glasu-i plăcut și plin de căldură, să mergem pe jos, ca doi tinerei, fiindcă astăzi îmi simt inima ca la douăzeci de ani! Și apoi, va fi mult mai pitoresc și mai interesant.

Jan se aplecă spre soția sa și o sărută.

— Ce plăcută e viața alături de tine, Thérese, murmură el. Privirea ta luminoasă și surâsul tău senin sunt pentru mine apa vie a tinereții. Alături de tine nu mă simt câtuși de puțin bătrân. Își înălță capul și adăugă, cu un aer gânditor: Când ești lângă mine, am impresia că timpul și-a oprit în loc opera lui nimicitoare. Da, draga mea, alături de tine viața mi se pare un veșnic și luminos prezent.

— Cât lirism! Strigă Thérese, râzând.

— Poți să nu devii liric sub cerul Italiei?

— Da, spuse Thérese coborând din mașină, e o țară minunată, îi simți în permanență poezia.

După ce se asigură că toate portierele mașinii erau închise, Jan o porni după Thérese care și ajunsese pe podul Roya, de unde privea, cu admirație, colina pe care se etalau casele și bisericile cetății medievale din Vintimillia.

— Minunat! Strigă el. Și când te gândești că, pentru majoritatea turiștilor, Vintimillia nu e decât un oraș dea frontieră, unde doar schimbi trenul, cumperi vederi și bei primele vinuri italienești!

— Nu toată lumea se interesează, ca noi, de vestigiile trecutului și de pietrele astea vechi!

— Totuși, spuse Jan visător, crezi că există vreun limbaj mai elocvent și mai emoționant de cât cel al vechilor monumente înnobilate de patina timpului?

O jumătate de oră mai târziu, după ce urcaseră colina pe niște străduțe înguste numite sestieri, mărginite de case împodobite cu arcade, Jan și Thérese ajunseră în mica piață ce se afla în fața bisericii Sfântul Mihail.

— Ce minunăție! Spuse Thérese, încântată.

— Da, întări Jan, iată-ne în prezența unei capodopere a celei mai pure arhitecturi romane.

— Din ce epocă?

— Secolul XI, sfârșitul secolului al XII-lea, poate chiar începutul secolului al XIII-lea.

— Crezi că am putea-o vizita?

— Bineînțeles, cu atât mai mult cu cât trebuie sa alba și un ghid.

Ghidul – om de vreo cincizeci de ani – foarte cultivat, și cave vorbea o italiană clasică, se arătă foarte bucuros să le înfățișeze toate comorile bisericii.

— Veți vedea că această biserică e remarcabilă din multe puncte de vedere, începu ei. Din păcate, nu e prea cunoscută și mai ales peste hotare.

— Într-adevăr, spuse Jan, n-am văzut-o menționată în nici o lucrare de artă romană.

— O lipsă de neiertat, signor. Priviți bolta!

— Ce desen precis și sobru.

— Apogeul artei romane, apogeul, signor.

— Și cele doua jgheaburi uimitoare, care slujesc de agiazmatar? Se interesă Thérese. De unde provin?

— Vedeți cuvintele gravate pe ele, signora? Se unul, puteți citi: Augustus, iar pe celălalt Antonius Pius.

— Numele a doi împărați romani, spuse Jan.

— Bravo, signor, bravo! Aceste jgheaburi – cum le spune signora – sunt de fapt niște stele dedicate celor doi împărați și care fuseseră înălțate în vechiul templu păgân ce se afla odinioară aici.

— Cui îi era consacrat, acel templu?

— Lui Castor și Polux, signor.

Aflară că în epoca romană. Vintimillia se afla cu un kilometru mai la răsărit de centrul actual, pe malul râului Nervia. Pe vremea aceea, templul dedicat lui Castor și Polux se afla pe o colină pustie, unde oamenii nu urcau decât în anumite zile. Mai târziu, când acest cult s-a perimat, primii creștini au amenajat, sub templul amenințat cu ruina, o criptă.

Jan și Thérese admirară o frescă de o puritate emoționantă a liniilor, reprezentând chinurile Sfântului Sebastian și datorată lui Giovanni Cimabue, maestrul lui Giotto. După care, părăsiră aproape cu regret acea veche biserică, nu înainte de a fi făgăduit ghidului – care li se părură deosebit de atent și de simpatic – să se întoarcă de îndată ce vor avea prilejul.

Se opriră, câteva clipe, sub portalul luminat de soare.

— Ce vreme frumoasă! Spuse Thérese, cu un entuziasm juvenil. Ce țară de vis!

Jan o luă de braț.

— Hai, draga mea, să trecem pe partea cu umbră, uite, în dreapta noastră se află Porta Piemonte; de acolo vom avea o priveliște splendidă asupra întregului ținut.

— Hai, repede, spuse veselă Thérese.

Jan avusese dreptate: într-adevăr, de la Porta Piemonte se vedea întreaga vale Roya, precum și munții sinuoși, dar totodată ascuțiți, din Piemont. Thérese se simțea copleșită.

— Ziua asta măreață e cel mai frumos dar pe care mi l-ai oferit de când suntem împreună, șopti ea la urechea lui Jan, strângându-se lângă el.