Torente

PARTEA ÎNTÂI.

I.

CEI DIN CASĂ O SĂRBĂTOREAU pe Flavie, care adusese pe lume o fetiță. Jan reușise să se refugieze în gradină, în dosul unui gard viu de căline; sprijinit cu spatele de un tei secular, stătea nemișcat, visător, cu ochii pe jumătate închiși. Deci familiei Yvarsen i se mai adăugase un membru. Da, copacul creștea, își înălța noi ramuri spre viitor, în vreme ce rădăcinile, din ce în ce mai stufoase, se înfundau tot mai adânc în pământul vieții. Jan își aduse aminte, cu strângere de inimă, de micul Nils, primul lui copil, care se odihnea de atâția ani într-o criptă din îndepărtatul Transvaal. Primul lui copil. Prima sa reacție, nemărturisită Idei, fusese o teamă ascunsă, o frică pe care nu și-o putea explica. Acum însă, odată cu obiectivitatea și luciditatea vârstei, putea să-și îngăduie o analiză psihologică în fața căreia atunci dăduse înapoi. Adevărul e că se văzuse amenințat, detronat, surghiunit în rândul generațiilor trecute. Copilul însemna o viață nouă, imaculată și pură, care venea să i-o tulbure pe a sa. „Oricărei curbe ascendente – își spusese el atunci – îi corespunde în mod necesar și una descendentă; deci oricărui urcuș spre lumină, un declin iremediabil”. N-ar fi trebuit mai curând să recunoască, chiar din prima clipă, că viața nu se conduce după legi matematice, că ea scapă de sub lanțul rigid al rațiunii reci, că se situează, în realitate, pe tărâmul tainei? Taina profundă, taina nesfârșită a dragostei, genunea ce nu poate fi cercetată, a sufletului omenesc. El, Jan Yvarsen, cutezase să se sperie de ivirea pe lume a primului său copil, îi fusese teamă ca nu cumva această nouă viață să-i frângă avântul! Totuși, se mai ridicase atunci în el și un alt glas, puternic, cu accente mult mai imperioase: glasul speranței! Căci, gândindu-se la viitor, omul aude cum țâșnește din speranță izvorul imaculat al bucuriei și atunci inima – cuprinsă de fiorul așteptării înflăcărate – presimte armonia dulce și senină a zorilor acelui timp care n-a sosit încă, a acelor viitoare aurore șiroind de prospețime și de lumină. O dimineață de mai la marginea unei păduri, sub un cer vast, fremătând de limpezime, cu flori timide, orbite de aurul soarelui; strălucirea boabelor de rouă, ciripitul, parcă vrăjit, ieșit din gâtlejul vreunei păsări tulburate și mai ales imperceptibila, dar cât de reala tresărire a întregii firi în fața veșnicului miracol al unei noi zile! Acea dimineață de primăvară înflorise odinioară și în inima lui Jan. Când micul Nils venise, în sfârșit, pe lume, tatăl său se simțise aproape transfigurat.

Cu o mână distrată, Jan culese o floare și începu să-i rupă încet, petalele; cu ochii pe jumătate închiși, plutea departe, în timp și spațiu, alături de blânda Ide, prima lui soție și alături de leagănul încântător ale cărui perdele albe de muselină își desfăceau faldurile aidoma unor mari aripi de lebădă, leagăn unde surâdea Nils, primul său fiu, datorită căruia el, Jan, descoperise bucuriile paternității. Bucurii de nebănuit! Era ca și cum traiectoria propriei sale vieți s-ar fi dedublat brusc, ca și cum lungul, foarte lungul fir de argint al unui viitor luminos s-ar fi adăugat panglicii luminoase a drumului său terestru. Se născuse din el, Jan, o nouă conștiință, un nou suflet! Prezența sa pe lume devenise parcă mai bogată, mai intensă. Dar și ce durere îngrozitoare când micul Nils murise răpus de boala necunoscută! Chiar și acum după atâția ani, Jan mai simțea șocul, disperarea, revolta sa cumplită în fața ineluctabilului pe care, cu toată știința sa, nu-l putuse împiedica.

Mai târziu, ori de câte ori o nouă naștere binecuvânta familia Yvarsen, Jan încerca același sentiment de bucurie, dar totodată și de sfâșiere: în toiul bucuriei suverane, amețitoare pe care i-o prilejuia tresărirea pură a unei ființe chemate la viață, în toiul înflăcărării febrile în care-l arunca miraculoasa apariție a unei ființe născută din dragoste, în toiul nădejdii pe care o aprindea în inima lui privirea limpede a unui copil, nu putea să nu vadă esența ultimă și sublimă a vieții, nu putea să nu se gândească la moarte.

Căci orice nouă viață e ca un cântec de slavă, ca un imn de bucurie ce se înalță de pe pământ către bolta cerească. Este prima licărire a zorilor după domnia întunericului, freamătul mugurilor sub soarele proaspăt, strigătul ciocârliei ce se avântă pentru prima oară către imensitatea cerului, suflul irezistibil al puternicului vânt care ia cu sine frunzele uscate, îngăduind gingașelor fire proaspete de iarbă să răsară, mânzul care se năpustește, nechezând de bucurie, către câmpia îmbălsămată de flori, raza de lumină care cade în mijlocul unui luminiș tăcut. Orice viață nouă înseamnă, de asemenea, dulcea legănare a spicelor de aur sub adierile dimineții, acel allegro care izbucnește după tânguiosul adagio, corabia încărcată cu miraje ce se reîntoarce, în sfârșit, în port, surâsul răscolitor al bătrânei mame care-și regăsește, tremurând, fiul, scăpat din grozăviile războiului.

— Atât de departe de noi, doctore și atât de visător? Spuse brusc o voce cristalină.

Jan deschise ochii și o văzu în fața lui pe Judith Stiffenacker, tânără, blondă și seducătoare. Împreună cu soțul ei, Hugo, se afla de mai bine de o săptămână la Tjorpa. Căci, de îndată ce auzise de trecerea prin Suedia a lui Hugo, prilejuită de un turneu de concerte, Jan își și invitase foștii vecini de la Cap-Ferrat. Aflat într-o prestigioasă ascensiune, Hugo devenise unul dintre cei mai iluștri violoniști ai vremii sale. Flavie și Erling îl cunoscuseră odinioară, la Hamburg, pe vremea când era slujbaș la un armator, simplu contrabasist, cu o înfățișare misterioasă. Mânat de soarta lui glorioasă, obscurul muzician de odinioară din saloanele burgului german se însurase cu frumoasa americană care, timp de o vară, îi tulburase inima lui Jan. Fiindcă radioasa ei frumusețe îi amintise de Sigrid, năluca Trollhättanului.

— Da, insistă Judith, ești tăcut și gânditor. Ce se întâmplă cu dumneata?

Jan schiță un gest evaziv.

— O răbufnire a trecutului a ajuns până la mine, zise el.

— Amintiri melancolice? Regrete?