Prima ancheta a lui Maigret
Aa
Capitolul 1
DEPOZIȚIA UNUI FLAUTIST.
O balustradă neagră împărțea încăperea în două. În partea rezervată publicului se afla doar o bancă fără spătar, vopsită și ea în negru, rezemată de peretele spoit cu var alb și acoperit de afișe administrative. De cealaltă parte se înșirau pupitre, călimări, dulapuri pline-vârf cu registre imense și ele negre, astfel că toate erau aici în alb și negru. Și mai puteai vedea înălțându-se pe o placă de tablă o sobă de tuci, cum nu mai întâlnești azi decât prin gările micilor orașe, o sobă al cărei burlan mai întâi urca spre tavan și apoi o cotea, străbătând toată încăperea înainte de a dispărea în perete.
Agentul cu obrazul de copil, care-și descheiase nasturii uniformei și încerca să adoarmă, se numea Lecoeur.
Orologiul încercuit cu negru arăta orele 1 și 25. Din când în când, becul singurul bec cu gaz aprins pâlpâia. Și tot numai din când în când soba, fără vreun motiv aparent, pornea să duduie.
Afară, pocniturile de petarde, din ce în ce mai rare, cântecul vreunui bețiv sau trecerea unui cupeu pe strada care cobora în pantă mai tulburau nițel liniștea nopții.
În fața pupitrului din stânga, secretarul comisariatului cartierului Saint-Georges mișca buzele, ca un școlar, aplecat asupra unei cărți care tocmai apăruse: „Curs despre semnalmentele descriptive (Portret vorbitor) pentru uzul ofițerilor și inspectorilor de poliție’.
Pe pagina de gardă, o mână iscălise apăsat cu cerneală violetă: J. Maigret.
Tânărul secretar al comisariatului se ridicase de trei ori de la căderea nopții, ca să mai ațâțe focul: el va păstra de altfel nostalgia acestei sobe toată viațași cândva la Quai des Orfevres o va regăsi pe asta sau una asemănătoare iar mai târziu, când în localurile poliției judiciare se va fi instalat încălzirea centrală, comisarul divizionar Maigret, șef al Brigăzii speciale, va izbuti s-o păstreze în biroul său.
Era prin 15 aprilie 1913. Poliția judiciară nu se numea încă astfel, ci „Siguranța’. Un suveran străin debarcase în dimineața aceea cu mare pompă la gara din Longchamps, întâmpinat fiind de președintele Republicii. Landourile oficiale, flancate de gărzile republicane în mare ținută, defilaseră pe Avenue du Bois și pe Champs-Elysees între două șiruri de oameni și drapele. A urmat apoi o mare serată la Operă, un foc de artificii, cortegii și-acum rumoarea stârnită de petrecerile populare abia începea să se potolească.
Poliția era istovită. Cu toate măsurile luate, cu toate arestările preventive, cu toate acordurile încheiate cu diverse personaje mai umil sau mai puțin periculoase, oamenii se temeau ca până la sfârșit vreun anarhist să n-arunce o bombă.
Maigret și agentul Lecoeur erau singuri, la orele 1 jumătate dimineața, în localul comisariatului de poliție din cartierul Saint-Georges, de pe liniștita stradă la Rochefoucauld.
Amândoi ridicară capul auzind zgomot de pași repezi pe trotuar. Ușa se deschise. Un tânăr gâfâind, privi în jurul lui, orbit de lumina becului cu gaz.
Domnul comisar? Întrebă el cu sufletul la gură.
Sunt secretarul lui zise Maigret fără a se ridica de pe scaun.
Încă nu știa că, de fapt, în clipa aceea își începea prima sa anchetă.
Bărbatul era blond, subțire, cu ochi albaștri, cu obraji trandafirii. Purta deasupra hainei negre un pardesiu de culoarea mastieului, în mână ținea o pălărie melon, în timp ce cu cealaltă își pipăia din când în când nasul umflat.
Te-a atacat vreun derbedeu?
Nu. Am încercat să salvez o femeie care striga după ajutor.
Pe stradă?
Într-o casă boierească de pe strada Chaptal. Cred că ați face bine să veniți imediat. M-au dat pe ușă afară.
Cine?
Un soi de valet sau portar, nu m-am lămurit.
Nu crezi că ar fi bine să începi cu începutul? Ce-ai căutat pe strada Chaptal?
Veneam de la lucru. Numele meu este Justin Miriard. Sunt al doilea flautist la Concertele Lamoureux, dar seara cânt la Braseria Clichy, pe bulevardul Clichy. Locuiesc pe strada d’Enghien, vizavi de Petit Parisien. Veneam pe strada Bellu, apoi am luat-o pe strada Chaptal, ca-n fiecare noapte.
Maigret secretar conștiincios își lua note.
Spre mijlocul străzii, care-i aproape întotdeauna pustie, am observat un automobil staționând, dar cu motorul în funcțiune. Un Dion-Bouton. La volan se afla un bărbat cu o haină de căprioară gri și obrazul acoperit aproape în întregime de niște ochelari uriași. Când am ajuns aproape în dreptul lui s-a deschis o fereastră la etajul II.
Ai notat numărul casei!
17 bis. E o casă boierească, cu o poartă mare pentru trăsuri. Toate celelalte ferestre erau întunecate. Numai fereastra a doua, socotind de la stânga, era luminată, fereastra care s-a deschis. Am ridicat capul. Am întrezărit o siluetă de femeie care s-a aplecat o clipită în afară și a strigat: „Ajutor!’
Ce-ai făcut atunci?
Stai puțin… Cineva, care era în cameră, a tras-o probabil înapoi. În aceeași clipă s-a auzit o împușcătură. M-am întors spre mașina pe care tocmai o depășisem, dar automobilul a pornit-o brusc.
Ești sigur că ce-ai auzit nu era cumva zgomotul motorului?
Sunt sigur… M-am repezit la poartă și am sunat.
Erai singur?
Da.
Înarmat?
Nu.
Și ce-aveai de gând să faci?
