Rabdarea lui Maigret

Capitolul 1

Ziua începuse ca o amintire din copilărie, minunată și plină de savoare. Fără motiv, pur și simplu pentru că viața era frumoasă, ochii lui Maigret râdeau în timp ce lua micul dejun, iar ochii doamnei Maigret, așezată în fața lui, erau la fel de veseli.

Ferestrele apartamentului fuseseră larg deschise, lăsând să intre mirosurile de afară și zgomotele familiare ale bulevardului Richard-Lenoir, iar aerul, deja cald, vibra; un abur fin, care filtra razele de soare, le făcea aproape palpabile.

— Nu ești obosit?

Surprins, el răspunse gustând cafeaua, care i se părea mai bună decât în celelalte zile:

— De ce-aș fi obosit?

— După toată treaba pe care ai făcut-o ieri, în grădină. De luni de zile n-ai mai pus mâna pe hârleț sau pe greblă.

Era luni, luni 7 iulie. Sâmbătă seara, se duseseră cu trenul la Meung-sur-Loire, la căsuța pe care și-o amenajau de câțiva ani pentru ziua în care legea îl va sili pe Maigret să se pensioneze.

Peste doi ani și câteva luni! La cincizeci și cinci de ani! Ca și cum un bărbat de cincizeci și cinci de ani, care nu fusese, ca să zicem așa, niciodată bolnav și nu era afectat de nici un handicap, ar fi devenit, de azi pe mâine, incapabil să conducă Brigada Criminală!

Cel mai greu îi venea să înțeleagă cum de trăise cincizeci și trei de ani.

— Ieri mai mult am dormit.

— În plin soare!

— Cu batista pe față.

Ce duminică plăcută! O tocăniță fierbea înăbușit în bucătăria din curte, pardosită cu dale de piatră albăstrui, parfumul florilor de sunătoare se răspândea în casă, doamna Maigret trecea dintr-o încăpere în alta, cu o basma pe cap din pricina prafului, Maigret stătea în cămașă, descheiat la gât, cu o pălărie de pai pe cap, și smulgea bălăriile din grădină, prășea, plivea, grebla, ca apoi să ațipească, după masă și după vinișorul alb de țară, într-un fotoliu-hamac cu dungi roșii și galbene, iar soarele, deși ajunsese curând la el, nu-l trezise din toropeală.

La întoarcere, în tren, amândoi se simțeau greoi, amorțiți, îi furnicau pleoapele și aduceau cu ei un miros care îi amintea lui Maigret de tinerețea sa petrecută la țară, un amestec de fân, de pământ uscat și de sudoare: mirosul verii.

— Mai vrei un pic de cafea?

— Cu plăcere.

Chiar și șorțul cu mici carouri albastre al soției îl încânta prin prospețimea lui, printr-un fel de naivitate, așa cum îl încânta răsfrângerea soarelui în unul dintre geamurile bufetului.

— O să fie cald!

— Foarte cald.

Va deschide ferestrele care dădeau spre Sena și va lucra fără haină.

— Ce-ai zice, la prânz, de un homar cu maioneză?

Încă era plăcut să mergi pe trotuar, unde copertinele prăvăliilor desenau dreptunghiuri mai întunecate, să aștepți autobuzul lângă o tânără în rochie de culoare deschisă, la colțul bulevardului Voltaire.

Norocul era de partea lui. Un autobuz vechi, cu platformă, se opri la marginea trotuarului și Maigret putu să-și fumeze mai departe pipa, privind cum alunecau în jurul lui decorul orașului și siluetele trecătorilor.

De ce toate astea îi amintiră de o defilare viu colorată, de odinioară, care adunase tot Parisul, când tocmai se căsătorise și era doar un tânăr și timid secretar la comisariatul din cartierul Saint-Lazare? Caleștile transportau Dumnezeu știe ce suveran străin, înconjurat de personaje cu panașe, în timp ce căștile gărzilor republicane luceau în soare.

Parisul avea același miros ca azi, aceeași lumină, aceeași indolență.

Pe atunci nu se gândea la pensionare. Capătul carierei, capătul vieții sale îi păreau foarte departe, atât de departe, încât nu-l preocupau. Și iată că, acum, își pregătea casa unde își va trăi bătrânețile!

Fără melancolie, doar un zâmbet destul de blând. Châtelet. Sena. Un pescar – întotdeauna era cel puțin unul – lângă Pont-au-Change. Apoi, avocați în robă neagră, gesticulând în curtea Palatului de Justiție.

În sfârșit, Quai des Orfčvres, unde cunoțtea fiecare piatră din pavaj și de unde fusese cât pe ce să fie exilat.

Cu mai puțin de zece zile în urmă, un prefect arțăgos, căruia nu-i plăceau polițiștii din vechea școală, îi ceruse demisia, pensionarea anticipată, cum spunea el mai elegant, sub pretextul unor imprudențe pe care le-ar fi comis.

În dosarul pe care îl răsfoise distrat, totul sau aproape totul era fals și, timp de trei zile și trei nopți, fără să aibă măcar dreptul să-și folosească colaboratorii, Maigret se străduise să o dovedească.

Nu numai că reușise, ci obținuse și mărturisirea autorului înscenării, un dentist de pe strada Acacias, care avea pe conștiință mai multe crime1.

Dar asta era deja de domeniul trecutului. Îi salută pe cei doi polițiști de gardă, urcă scara cea mare, intră în birou și deschise fereastra, își scoase pălăria, haina și, în picioare, contemplă Sena și ambarcațiunile care alunecau lin pe firul apei, în timp ce-și umplea pipa.

În pofida neprevăzutului fiecărei zile, făcea, fără să se gândească, gesturi aproape ritualice, cum ar fi, după ce își aprindea pipa, acela de a deschide ușa de la biroul inspectorilor.

În fața mașinilor de scris și a telefoanelor erau locuri goale, pentru că începuse perioada concediilor.

— Bună, copii! Vii o clipă, Janvier?