Spanzuratul de la Saint Pholien

Capitolul 1

Crima comisarului Maigret.

Nimeni nu a băgat de seamă ce se întâmpla. Nimeni nu a bănuit drama care se petrecea în sala de așteptare a acelei gări mici, unde se aflau doar șase călători posaci, iar în aer plutea un miros de cafea, de bere și limonadă. Era cinci după amiază și se lăsa întunericul. Lămpile fuseseră aprinse, dar prin geamuri încă mai puteai zări, în semiobscuritatea peronului, funcționari germani și olandezi de la vamă și de la căile ferate, care tropăiau pe loc ca să se încălzească.

Căci gara din Neuschanz era situată la extremitatea nordică a Olandei, lingă frontiera germană.

O gară oarecare, deoarece Neuschanz abia dacă se putea numi sat. Nici o linie principală nu trecea pe acolo, iar tren era doar dimineața și seara, pentru muncitorii germani care, atrași de lefurile mari, lucrau în uzinele din Olanda.

De fiecare dată se repeta același ritual. Trenul german se oprea la un capăt al peronului și trenul olandez aștepta la celălalt capăt.

Funcționarii cu șapcă portocalie și cei cu uniformă verzuie sau albastru închis se întâlneau și petreceau împreună ora de oprire prevăzută pentru formalitățile vamale.

Fiind vorba de vreo douăzeci de călători în fiecare tren, cam aceiași, care se adresau cu familiaritate vameșilor, formalitățile se terminau repede.

Iar oamenii se duceau atunci la bufet, care era la fel ca toate bufetele de frontieră. Prețurile erau afișate în cenți și în pfennigi. Într-o vitrină găseai ciocolată olandeză și țigări germane. Puteai fi servit cu rachiu de ienupăr sau cu schnaps.

În seara aceea era o atmosferă apăsătoare. O femeie moțăia la casă. Un jet de abur țâșnea din filtrul mare de cafea. Ușa de la bucătărie rămăsese deschisă și se auzeau țiuiturile unui aparat de radio la care umbla un copil. Totul avea un aer familial și totuși, erau de ajuns câteva detalii pentru ca atmosfera să capete o nuanță tulbure de aventură și mister.

De exemplu, uniformele celor două țări! Sau acel amestec de afișe pentru sporturile de iarnă din Germania și pentru Târgul de la Utrecht… într-un colț, o siluetă: un bărbat la vreo treizeci de ani – cu haine foarte uzate, palid la față și nebărbierit, pe cap cu o pălărie moale, de un cenușiu greu de definit – care poate că bătuse întreaga Europă.

Sosise cu trenul din Olanda. Arătase un bilet pentru Bremen, iar controlorul îi explicase în germană că alesese linia cea mai ocolitoare, pe care nu circulau trenuri rapide.

Bărbatul făcuse semn că nu înțelegea. Comandase în franceză o cafea și toți cei din jur se uitaseră la el curioși.

Avea niște ochi febrili, înfundați adânc în orbite. Fuma ținându și țigara lipită de buza de jos și acest simplu detaliu era de ajuns ca să exprime osteneala sau disprețul.

Avea la picioare o valijoară din imitație de piele, așa cum găsești în toate bazarurile. Valijoara era nouă. Când primi cafeaua, scoase din buzunar un pumn de monede franțuzești, belgiene și câteva olandeze, mărunte, din argint. Chelnerița trebui să și aleagă singură monedele pentru plată.

Un alt călător, așezat la masa vecină, înalt și greoi, lat în umeri, atrăgea mai puțin atenția. Purta un pardesiu gros de culoare neagră, cu guler de catifea, iar nodul cravatei era fixat cu un dispozitiv din celuloid.

Primul, crispat, se uita tot timpul prin geamul ușii la angajații căilor ferate, ca și cum s-ar fi temut să nu piardă trenul.

Al doilea îl observă, calm, implacabil, trăgând din pipă.

Călătorul agitat își părăsi locul preț de două minute, ca să meargă la toaletă. Atunci, fără măcar să se aplece, cu o simplă mișcare de picior, celălalt trase spre el valijoară și împinse în locul ei alta exact la fel.

O jumătate de oră mai târziu, trenul părăsea gară. Cei doi bărbați se așezară în același compartiment de clasa a III-a, dar nu și vorbiră.

La Leer, trenul se goli, după care își continuă totuși drumul pentru cei doi călători. Pe la zece, garnitura intră sub acoperișul de sticlă monumental de la Bremen, unde lămpile cu descărcare luminiscentă făceau ca toate fețele să arate palide.

* * *

Probabil că primul călător nu cunoștea deloc limba germană, pentru că greși de câteva ori drumul, intră în restaurantul de la clasa I, ajungând abia după mai multe încercări la bufetul clasei a III-a, unde nu se așeză la masă.

Arătă cu degetul spre niște franzeluțe care aveau cârnați înăuntru, explică prin gesturi că dorea să le cumpere și plăti din nou întinzând un pumn de monede.

Mai bine de o jumătate de oră, rătăci pe străzile largi din vecinătatea gării, cu valijoara în mină, părând să caute ceva.

Iar bărbatul cu guler de catifea, care îl urmărea răbdător, înțelese când îl văzu îndreptându se în grabă spre un cartier mai sărac, care începea undeva în stânga.

Primul călător căuta pur și simplu un hotel ieftin. Încetinindu și mersul, examină câteva cu neîncredere, apoi alese un hotel dintre cele mai modeste, care avea deasupra ușii un glob mare, alb, din sticlă mată. Tânărul ținea într-o mină valiză și în cealaltă franzeluțele cu cârnați, împachetate în hârtie.

Strada era circulată. Începea să se lase ceața, prin care răzbăteau doar luminile vitrinelor. Bărbatul cu pardesiu gros reuși, cu oarecare greutate, să obțină camera vecină cu cea a primului călător.

O cameră sărăcăcioasă, ca toate camerele de acest fel din lume, cu diferența că sărăcia nu era poate nicăieri mai lugubră ca în Germania de Nord. Cele două încăperi comunicau între ele printr o ușă cu broască. Astfel, bărbatul putu să asiste la deschiderea valizei, care conținea doar ziare vechi.