Taverna de pe malul Senei

Capitolul I.

Sâmbăta domnului Basso.

Un sfârșit de după-amiază însorit. Un soare aproape vâscos scălda străzile liniștite de pe malul stâng al Senei. Și peste tot, pe fețe, în miile de zgomote familiare ale străzii, stăruia bucuria de a trăi.

Există și astfel de zile, când existența este mai puțin banală și trecătorii de pe trotuare, tramvaiele și automobilele par să-și joace rolul într-o feerie.

Era 27 iunie. Când Maigret ajunse la poarta mică a închisorii Santé, santinela privea, înduioșată, un pisoi alb ce se juca cu câinele lăptăresei.

Și probabil că există și zile în care pavajul e mai sonor. Pașii lui Maigret răsunară în curtea imensă. La capătul culoarului, întrebă un gardian:

— A aflat?

— Încă nu.

O cheie răsucită în broască, un zăvor tras… Intră într-o celulă foarte înaltă, foarte curată, unde un bărbat se ridică, în timp ce chipul său părea să-și caute o expresie.

— Ce mai faci, Lenoir? întrebă comisarul. Bărbatul dădu să zâmbească, dar un gând îi înăspri brusc trăsăturile. Sprâncenele i se apropiară, bănuitoare. Preț de câteva secunde, schiță o grimasă arțăgoasă, apoi ridică din umeri și întinse mâna.

— Am înțeles! rosti el.

— Ce-ai înțeles?

Un zâmbet dezamăgit.

— Nu-mi faceți mie asta! Ați venit aici…

— Pentru că plec mâine în vacanță și…

Deținutul râse, un râs sec. Era un tânăr înalt, brunet, cu părul pieptănat pe spate. Avea trăsături regulate, ochi căprui frumoși și o mustață fină, care scotea în evidență albul dinților ascuțiți ca ai rozătoarelor.

— Sunteți amabil, domnule comisar.

Se întinse, căscă și închise capacul WC-ului, care rămăsese ridicat, într-un colț al celulei.

— Nu vă uitați la dezordine…

Și, brusc, privindu-l în ochi pe Maigret:

— Grațierea a fost respinsă, nu-i așa?

Era inutil să mintă. Celălalt înțelesese și se plimba acum prin celulă.

— Nu-mi făceam iluzii! Și când? Mâine?..

Cu toate astea, la ultimul cuvânt, vocea i se alteră și ochii i se îndreptară spre lumina slabă a zilei, care se strecura prin fereastra îngustă, situată foarte sus.

La aceeași oră, ziarele de seară, cărora vânzătorii le strigau titlurile pe la terasele cafenelelor, scriau:

Președintele republicii a respins grațierea lui Jean Lenoir, tânărul șef de bandă din Belleville. Execuția va avea loc mâine în zori.

Maigret îl arestase pe Lenoir în urmă cu trei luni, într-un hotel de pe strada Saint-Antoine. Încă o secundă și glonțul tras de asasin în direcția lui l-ar fi nimerit drept în piept, în loc să ajungă în tavan.

Totuși, comisarul se interesase de el, fără ranchiună. Întâi, poate, pentru că Lenoir era tânăr. Avea douăzeci și patru de ani și colecționa condamnări de la cincisprezece.

Apoi, pentru că era îndrăzneț. Avea complici. Doi dintre ei fuseseră arestați în aceeași zi cu el. Erau la fel de vinovați și, în cazul ultimei lovituri, atac armat asupra unui casier, probabil că implicarea lor fusese mai mare decât a șefului.

Totuși, Lenoir îi dezvinovățise, luase totul asupra lui, nu-i „turnase”.

Fără afectare, fără să se dea mare. Nu învinovățea societatea pentru delincvența lui.

— Am pierdut! se mulțumea el să spună.

Se sfârșise. Sau, mai curând, când soarele care aurea acum o bucată din zidul celulei sale avea să răsară din nou, se va fi sfârșit.

Fără să vrea, Lenoir făcu un gest sinistru. În timp ce se plimba, își trecu mâna peste ceafă, se înfioră, păli și simți nevoia să spună, rânjind:

— Oricum! Ai un sentiment ciudat.

Și, brusc, cu obidă în glas:

— Măcar dacă m-aș duce acolo cu toți cei care o merită!

Se uită la Maigret, ezită, făcu din nou turul micii încăperi, apoi mormăi:

— N-am să mă apuc azi „să dau în gât” pe cineva. Și totuși!..

Comisarul evita să-l privească. Simțea că se apropia mărturisirea. Și îl știa pe celălalt destul de sălbatic ca o simplă tresărire sau un interes prea vizibil să-l facă să nu mai vorbească.

— Desigur, nu cunoașteți taverna de doi bani. Ei bine, dacă dați o raită pe-acolo, să știți că e un tip, printre clienții fideli, care ar merita mai mult decât mine să fie dus mâine la ghilotină!

Se plimba întruna, nu se putea opri, și asta devenea halucinant. Era singurul mod prin care își trăda surescitarea.

— Dar nu-l veți prinde… Uitați! Pot să vă spun ceva, fără „să dau pe goarnă”… Nu știu de ce îmi vine asta în minte azi. Poate pentru că e o poveste de puștani… Să fi avut vreo șaisprezece ani. Eram doi care mergeam pe la balurile populare și șterpeleam. La ora asta, celălalt cred că e într-un sanatoriu. Tușea de pe-atunci…

Oare nu vorbea acum ca să-și creeze iluzia vieții, ca să-și dovedească lui însuși că era încă om?

— Într-o noapte… Cam pe la trei… Mergeam pe strada… Nu! N-am să vă spun numele străzii. O stradă oarecare. Am văzut de departe o ușă care se deschidea. La marginea trotuarului era oprită o mașină. Pe ușă a ieșit un tip, împingându-l pe altul de la spate. Nu! Nu-l împingea. Imaginați-vă un manechin pe care ai vrea să-l faci să meargă cu tine ca și cum ar fi un amic! L-a băgat în mașină și s-a urcat la volan. Prietenul mi-a aruncat o privire și iată-ne pe amândoi pe bara de protecție din spate. În vremea aceea, mi se spunea Chat1. Asta spune tot!.. Ne-a plimbat pe o grămadă de străzi. Tipul de la volan parcă ar fi căutat ceva, părea că se rătăcise… Până la urmă, am înțeles ce căuta, pentru că a ajuns la canalul Saint-Martin… Ați ghicit, nu-i așa? A deschis portiera, a închis portiera, și gata! Un cadavru a ajuns în apă. Simplu ca bună ziua! Gagiu' cu mașina trebuie să fi pus dinainte niște chestii grele în buzunarele hoitului, pentru că n-a plutit nici o clipă… Noi doi stăteam cuminți. Ne-am privit din nou. Am urcat la locul nostru.