Amurgul Idolilor

Sau Cum se filosofează cu ciocanul (1889)

„A ameliora stilul înseamnă – a ameliora ideea și nimic altceva”, ne spune filosoful.

Cu extraordinara lui formație de filolog, căreia i se asociază o vitală percepție a tendințelor evolutive ale vorbirii, ca și a formelor mal vechi, Nietzsche recurge la cele mal diverse resurse și straturi ale limbii, la o pluralitate de semnificații (chiar și contradictorii) ale cuvântulul, a căror alăturare și coexistență pot să surprindă, să irite, să contrarieze așteptările cititorului. Instinctul lui Nietzsche în ce privește limba se dovedește a fi, din perspectiva de astăzi, remarcabil de sigur, de creativ și, cel mai adesea, de modern (aproape că ești uneori tentat să spui de-a dreptul: „post-modern”).

El rămâne totuși sceptic referitor la capacitatea limbii de a exprima adevărul, considerând-o ca pe un mediu întru totul îndoielnic al acestuia, dar și, în general, sceptic în fața posibilității unei cunoașteri absolute. Acestei atitudini îi corespunde caracterul lacunar, predilect aforistic, relativist și paradoxal, nu în ultimul rând ironlc-parodic al scrierilor nletzscheene, care-l obligă pe cititor să-și abandoneze eventualele preferințe acordate unui anume „unghi de lectură”, în favoarea unei lecturi globale.

Optând cu necesitate pentru mlădierea rigorii cu totul „germane” a gândlrii sale, Nietzsche realizează o mișcare de alternanță, o circulație între cuvinte și sensuri – nu lipsită și de o anume excentricitate —, treceri și schimbări neașteptate din și în registre stilistice diferite. Uneori, printr-un singur cuvânt luat în răspăr ori printr-o întorsătură de frază, Nietzsche preia, mimează, parodiază limbajul a diferiți autori moderni sau antici, stilul lapidar roman, limbajul biblic etc; aceste „jocuri” vizează mobilitatea și disponibilizarea minții, „piciorul ușor în ale spiritului”, iar veselul neastâmpăr ce răzbate pe alocuri de aici, acea „voioșie care e lucrul cel mai greu de înțeles la noi [filosofii] „, nu-i doar un simplu mod de a te „reface” de pe urma ostenelilor seriozității, ci și un element esențial al gândirii: căci stângăcia greoaie a gestului spiritual, atât de potrivită după unii cu chestiunile serioase, grave, nu face decât să rateze adevărul: „gândirea se cere învățată așa cum dansul se cere învățat, ca un fel de dans…” în confruntarea cu „dansul” pe frânghie al gândirii nietzscheene, traducătorul, aflat în căutarea soluțiilor sale, s-a străduit în mod necesar să țină seama de toate aceste aspecte nu totdeauna pe deplin conciliabile. E de presupus, de aceea, ca pe lângă eventualele reușite, el să fi trebuit să consemneze, câteodată și unele limite greu de depășit. Dar în cele din urmă, nu-i nimic neobișnuit într-asta, o traducere absolută fiind o posibilitate față de care, la rândul nostru, se cuvine să rămânem sceptici.

Alexandru Al Șahighian.

Cuvânt înainte.

Să-ți păstrezi voia bună în toiul unei activități sumbre și peste măsură de plină de răspundere nu-i o ispravă măruntă: și totuși, ce-ar fi încă mai necesar ca voia bună? Nu-i lucru să izbutească la care să nu-și aibă partea și exuberanța. Abia excesul de forță e dovada forței.

— O reconsiderare a tuturor valorilor, semnul acesta de întrebare atât de negru, de enorm, încât își aruncă umbra asupra celui cel pune – o astfel de misiune-destin te silește în fiece clipă să alergi la soare, să scuturi de pe tine o gravitate ce-a devenit apăsătoare, mult prea apăsătoare. Orice mijloc e bun în acest scop, orice „caz” e un caz fericit. Mai ales războiul Războiul a fost dintotdeauna marea înțelepciune a tuturor spiritelor devenite prea interiorizate, prea adânci; chiar și în rănire mai există forță tămăduitoare. O maximă, a cărei proveniență no voi divulga curiozității savante, mi-a fost de mult timp maxima călăuzitoare: tncrescunt animi, virescit volnere uirtus.

Un alt mod de întremare, care în anumite împrejurări mi-e încă și mai binevenit, e acela de a iscodi idolii ciulind urechea la ei… Există în lume mai mulți idoli decât realități: acesta-i „ochiul meu rău” pentru lumea asta, aceasta-i și „urechea mea rea”. Să pui odată aici întrebări cu ciocanul și să auzi poate drept răspuns acel faimos sunet înfundat care vorbește de intestine balonate – ce desfătare pentru cel ce mai are urechi și îndărătul urechilor —, pentru mine, psiholog bătrân și momitor de guzgănime, în fața căruia tocmai cele ce-ar vrea să rămână mute se fac neapărat auzite…

Și această scriere – titlul o trădează – e înainte de toate o recreare, o pată de soare, o escapadă în trân-dăveala unui psiholog. Poate și un nou război? Și sunt cumva iscodiți noi idoli?… Această mică scriere e o mare declarație de război; și în ce privește iscodirea idolilor, de data asta nu-i vorba de Idolii unei epoci, ci de idoli veșnici care sunt aici atinși cu ciocanul ca de un diapazon – nici nu există Idoli mai vechi, mai convinși, mai plini de ei… Și nici mai găunoși… Asta nu împiedică să fie cei în care se crede cel mai tare; de altfel, mal ales în cazul cel mai elevat, nu se spune nicidecum idol…

Torino, 30 septembrie 1888, în ziua în care a fost încheiată Cartea întâi a Reconsiderării tuturor valorilor.

Fmedmch Nietzsche.

MAXIME ȘI SĂGEȚI.

Trândăvia stă la originea oricărei psihologii.1 Cum așa? Să fie oare psihologia – un viciu?

Chiar și cel mai curajos dintre noi nu are decât arareori curajul să facă ceea ce într-adevăr știe…

Pentru a trăi singur, trebuie să fii animal sau zeu – spune Aristotel. Lipsește cel de-al treilea caz: trebuie să fii ambele – filosof…

„Orice adevăr e simplu.” – Nu-i asta o dublă2 minciună?

O dată pentru totdeauna: multe lucruri nu vreau să le știu.

— Înțelepciunea trasează și cunoașterii limite.

În propria-țl natură sălbatecă te recreezi cel mai bine de pe urma ne-naturil tale, a spiritualității tale…