Asa graita Zarathustra

O carte pentru toți și niciunul

CUPRINS:

— ii: de ȘTEFAN AUG. DOINAȘ. 5

Despre cele trei metamorfoze.83

Despre catedrele virtuții.85

Despre vizionarii altei lumi.88

Despre disprețuitorii corpului.92

Despre patimile bucuriei și durerii.94

Despre ucigașul cel palid.96

Despre citit și scris.98

Despre copacul de pe munte.100

Despre predicatorii morții.103

Despre război și războinici.106

Despre noul idol.108

Despre muștele din piață.111

Despre castitate.114

Despre prieten.115

Despre o mie și una de scopuri.118

Despre iubirea de aproapele.120

Despre calea celui ce creează.122

Despre femeile bătrâne și tinere.125

Despre mușcătura viperei.128

Despre copil și căsnicie.130

Despre moartea de bunăvoie.132

Despre virtutea care dăruiește.135

Copilul cu oglinda.143 în Insulele Fericite.146

Despre cei miloși.149

Despre preoți. 152

Despre virtuoși. 155

Despre mișei. 159

Despre tarantule. 162

Despre înțelepții iluștri. 165

Cântecul de noapte. 169

Cântecul de dans. 171

Cântecul funerar. 174

Despre depășirea de sine. 177

Despre cei sublimi. 181

Despre țara culturii. 184

Despre imaculata cunoaștere. 187

Despre savanți. 190

Despre poeți. 193

Despre marile evenimente. 196

Prezicătorul. ț,. 200

Despre mântuire. 204

Despre prevederea omenească. i.w. 210

Ora supremei liniști. 213

Călătorul. 219

Despre viziune și enigmă. 222

Despre fericirea fără voie. 228 în revărsatul zorilor. 232

Despre virtutea care micșorează. 235

Pe Muntele Măslinilor. 242

A trece mai departe. 245

Despre renegați. 249

Întoarcerea acasă. 253

Despre cele trei rele. 257

Despre spiritul împovărării. 263

Despre tablele vechi și noi. 268

Convalescentul. 289

Despre marele dor. 297

Al doilea cântec de dans. 300

Cele șapte peceți. 304

Jertfa mierii. 311

Strigătul suferinței. 315

De vorbă cu regii. 319

Lipitoarea. 323

Vrăjitorul.! 327

SUMAR.

În retragere. 333

Omul cel mai respingător. 338

Cerșetorul de bunăvoie. 343

Umbra. 348

La amiază. 351

Salutul de primire. 355

Cina. 361

Despre omul superior. 363

Cântecul tristeții. 374

Despre știință. 378

La fiicele pustiului. 382

Deșteptarea. 387

Sărbătoarea măgarului. 391

Cântecul beat. 395

Semnul. 403 de HORIA STANCA. 408

Diferența între filosofie și artă își are originea în distincția lui Platon între logos și mythos, cu discreditarea celui de al doilea. Aristotel a continuat și dezvoltat o întreagă și complexă teorie a speciilor și genurilor, preluată de Scolastică; s-a născut astfel și o teorie a facultăților umane, pe compartimentele căreia s-a mulat psihologia. Aristotel-Kant-Hegel reprezintă linia filosofică a separatismului celui mai categoric între artă și filosofie, a respingerii principiale a tuturor formelor de filosofie aforistică, metaforizantă, fabulatorie, mitizantă etc. „Arta – spune Hegel în Lecții de istorie a filosofiei – n-ar putea să reprezinte Spiritul, fără a-i aduce un prejudiciu”, pentru că „numai gândirea pură este forma cu adevărat demnă de gândire”: astfel, tocmai datorită faptului că utilizează un limbaj exclusiv conceptual, filosofia – îndeosebi cea raționalistă – care elimină orice metaforism reprezintă „forma pură a gândirii”. Parcă presimțind apariția unui nou stil în filosofie, el condamnă cu anticipație maniera de a filosofa a lui Niete-sche: „Astfel astăzi, o manieră naturală de a filosofa, care se socotește pe sine prea bună pentru concept și care în baza acestei deficiențe se consideră drept o gândire intuitivă și poetică, aruncă pe piață combinațiile arbitrare ale unei imaginații doar dezorganizate de către gândire, creații care sunt indecise, nefiind nici poezie, nici filosofie.”

Orientat încă din tinerețe spre doctrinele presocraticilor, Friedrich Nietzsche se întoarce categoric împotriva vechii separații platoniciene, teoretizând și practicând el însuși, în scrierile sale filosofice, un tip de text care stă nu în preajma, ci chiar în mijlocul „discursului mixt”, în care demersul filosofic propriu-zis se îmbină inextricabil cu cel poetic. Mai mult: Nietzsche vede în acest tip de scriitură modalitatea plină de promisiuni a epocilor ce vor veni după el, întrucât genul de filosof pe care-l anunță el este „filozoful-artist”. Der Phtiosoph der Zukunft? se întreabă el în Phtiosophen-buch. Er muss das Obertribunal etner kănstlerischen Kultur werden. După opinia sa, Platon însuși, sub influența „geniului rău” al lui Socrate, și-ar fi trădat propriul său discurs inițial, eminamente poetic: „Tânărul poet tragic Platon a început prin a-și arde poemele pentru a se face discipol al lui Socrate. Totuși, atunci când invincibile înclinații luptau cu maximele socratice, forța celor dintâi, combinată cu vigoarea pe care le-o conferea acest caracter excepțional, era destul de mare pentru a croi poeziei căi noi rămase necunoscute până atunci [.] îl vedem pe Platon având mare grijă să depășească realitatea pentru a reprezenta Ideea pe care se întemeiază această pseudorealitate. Dar, făcând aceasta, gânditorul Platon era condus pe un drum ocolit în punctul care fusese întotdeauna al său ca poet. Dacă tragedia absorbise toate genurile născute înaintea ei, se poate spune în mod paradoxal la fel despre dialogul platonician care, rezultat din amestecul tuturor formelor și al tuturor stilurilor existente, oscilează între povestire, lirism și dramă, constituie un termen de mijloc între poezie și proză. [.] Platon a dat posterității modelul unui nou gen literar, romanul, care trebuie definit ca fabula lui Esop ridicată la cea mai înaltă putere, în care poezia ocupă în raport cu filosofia dialectică rangul care, de-a lungul secolelor, a fost acela al filosofiei față de teologie: rolul de slujnică. Aceasta a fost noua situație a poeziei, situație la care a redus-o Platon sub presiunea demonului lui Socrate” (cf. paragraful 14 din Nașterea tragediei].

Pe baza unei afirmații din Antichrist, care implică o netă respingere a purismului – „Spiritul pur e minciuna pură” – Nietzsche preconizează tipul filozofuluiartist ca expresie a impurităpi înseși, pe care o acceptă și o exaltă, justificând-o prin caracterul dionisiac al adevărului creator. Comentând această teză nietzsche-eană, Jean-Noel Vuarnet scrie: „Nici artist nici filosof, fiind și unul și altul sau unul prin altul, un simulacru ne face semn, mixt sau monstru, mai întâi remarcabil – natură și discurs – prin impuritatea lui [.] Bicefal sau bifrons, acest simulacru poate, el, impune ca semn esențial duplicitatea de atitudine și de text a lui Nietzsche? Probabil. Pentru aceasta ar trebui să-l supunem unei triple întrebări privind originea sa, funcțiunea sa, miza sa” (Nietzsche aujourd'hui, voi. I, Pion, 1973). Originea se află, indubitabil, în presocratici, căci imaginea focului, comparația pe care Nietzsche o face între filosof, artist și copil, ca și reluarea anticei antinomii creștere/pieire, construcție/distrugere, pornesc clar din Heraclit și din polemos-ul acestuia. Dificultatea cardinală de a explica modul cum focul pur poate să ia forme impure, el (adică filozoful-artist) o biruie printr-o imagine. „Numai jocul artistului și jocul copilului pot aici jos să crească și să piară, să construiască și să dărâme cu inocență. în felul acesta, ca artist și copil, se joacă focul etern activ care plăsmuiește și nimicește cu inocență” [Nașterea filosofiei). Nietzsche nu se ferește deloc de conceptul de impuritate; dimpotrivă, îl consideră a ține de statutul însuși al creatorului: Voi, creatori, multe lucruri sunt încă impure în noi Iată de ce trebuie să nașteți. în aceeași scriere, el examinează raportul între filosofie și artă: „în ce măsură filosofia este ea o artă, o operă de artă? Ce va rămâne din ea, când sistemul ei va fi, științific vorbind, mort? Tocmai acest rest va stăpâni instinctul de cunoaștere, această calitate a ei – de artă. [.] Frumusețea, măreția unei construcții a universului (alias filosofia) decide astăzi asupra valorii ei. [.] Descrierea filosofului: el cunoaște inventând, el inventează cunos-când.”

Nu-i mai puțin adevărat că, la un examen atent, aici nu întâlnim de fapt o teorie a „discursului mixt”, înțeles ca amestec inextricabil de conceptualism și metafoFri rism, pus în slujba „celor mai înalte interese ale poeziei”, cum zicea Hegel. Căci Nietzsche precizează, fără echivoc, chiar în rândurile deja citate: „Mare perplexitate! Filosofia este ea o artă sau o știință? E o artă ca scopuri și ca produse. Dar mijlocul său de expresie, expunerea prin concepte, este comun cu cel al științei. E o formă de poezie. Imposibil de clasat. Ar trebui să inventăm și să caracterizăm o categorie nouă.”

Și totuși, ceea ce nu se teoretizează în deplină claritate, cel puțin în sensul concepției noastre despre „discursul mixt”, se practică mereu și cu inocență, încă din tinerețea filosofului. De la Nașterea tragediei până, mai ales, la Așa grăit-a Zarathustra. Deși, așa cum susține, genul acesta rămâne deocamdată incalificabil: căci nu e vorba nici de versificarea unor idei {Begriffsdichtung), nici de utilizarea prețioasă a alegoriilor; ci pur și simplu de reinventarea miturilor și de practica asiduă a metaforei. Plin de pathos, neglijând exercițiul unei logici stringente, înțelegând să „miște” și să „convingă afectiv”, discursul nietzscheean „cunoaște inventând, inventează cunoscând”;