Dincolo de bine si de rau

Prefață.

Presupunând că Adevărul e o femeie, nu-i oare întemeiată bănuiala că toți filosofii, în măsura în care au fost dogmatici, s-au priceput prea puțin la femei? Că gravitatea înspăimântătoare și insistența neîndemânatică pe care au manifestat-o până acum în urmărirea Adevărului au fost mijloace stângace și necuviincioase pentru a cuceri o femeie? Cert este că Adevărul nu s-a lăsat cucerit: – și toate sistemele dogmatice se prezintă azi dezolate și descurajate, dacă se mai poate spune că sunt încă „prezentabile”! Căci există zeflemiști care afirmă că ele s-au prăbușit, că toate aceste sisteme zac la pământ, mai mult, că sunt pe punctul de a-și da ultima lor suflare. Dar, vorbind serios, există motive temeinice pentru speranța că toate tipurile de dogmatism filosofic, oricât s-ar fi pretins ele de solemne, definitive și absolute, au fost doar un fel de copilării distinse și stângăcii de începător. Și poate că nu sunt prea departe timpurile când se va înțelege din ce în ce mai bine că piatra unghiulară a atât de sublimelor și absolutelor edificii filosofice pe care filosofii dogmatici le-au înălțat până în prezent au fost în fond doar câteva superstiții populare ce își au obârșia în timpuri imemoriale; de pildă superstiția sufletului care nu a încetat nici până astăzi, în chip de credință în subiect și în Eu, să iște tot felul de dezordini; ori poate câte-un joc de cuvinte, câte o capcană gramaticală sau vreo generalizare îndrăzneață a unor fapte deosebit de intime, deosebit de personale, foarte omenești, mult-prea omenești. Să sperăm că filosofia dogmatică a fost doar o făgăduială peste milenii, precum a fost în timpurile mai îndepărtate astrologia, în serviciul căreia se pare că s-a depus mai multă muncă, bani, perspicacitate și răbdare decât pentru oricare altă știință autentică: – ei și pretențiilor ei „suprapământene”îi datorăm marele stil monumental din Asia și Egipt. Se pare că, pentru a-și imprima eternele lor exigențe în inima omenirii, toate lucrurile mari trebuie să se înfățișeze mai întâi în chip de măști monstruoase și înspăimântătoare: o asemenea mască a fost filosofia dogmatică, de exemplu, sub forma învățăturii Vedanta din Asia sau sub cea a platonismului în Europa. Să nu ne arătăm nerecunoscători față de ea, chiar dacă va trebui să mărturisim că cea mai rea, cea mai tenace și cea mai primejdioasă dintre toate erorile a fost aceea a unui dogmatic, și anume, născocirea lui Platon despre spiritul pur și despre Binele în sine. Însă de acum înainte, când această eroare e depășită și Europa poate respira ușurată după acest coșmar sau cel puțin se poate bucura… de un somn mai binefăcător, noi, cei care avem îndatorirea de a veghea, noi suntem moștenitorii întregii energii ce s-a dezvoltat în lupta împotriva acestei erori. Fără îndoială, se pune problema de a așeza Adevărul cu capul în jos, de a nega însuși perspectivismul – condiție fundamentală a oricărei vieți întregi – de a vorbi despre spirit și despre Bine precum a făcut-o Platon. În chip de doctori, ne este îngăduit chiar să ne întrebăm: „de unde a apărut o asemenea boală la Platon, cea mai frumoasă plantă a antichității? Socrate cel rău a fost acela care i-a inoculat-o? Să fi fost oare Socrate într-adevăr corupătorul tineretului? Și-a meritat el paharul cu cucută?”- Însă lupta împotriva lui Platon sau, ca s-o spunem mai clar și mai „popular”, lupta împotriva tiraniei clericalo-creștine de-a lungul mileniilor – căci creștinismul este un platonism pentru „norod”- a creat o stare de minunată tensiune a spiritului în Europa, stare necunoscută până atunci pe pământ; cu un arc atât de întins se pot ochi de acum cele mai îndepărtate ținte. Firește, europeanul resimte această tensiune ca pe o durere; au avut loc deja două încercări grandioase pentru destinderea arcului: mai întâi prin iezuitism, iar mai apoi prin raționalismul democratic: – libertatea presei și lectura ziarelor ne-au îngăduit să ajungem la rezultatul că spiritul nu se mai percepe cu atâta ușurință în chip de „durere”! (Germanii au inventat praful de pușcă – respectele mele! Dar revanșa a venit în ziua în care au inventat tiparul.) Însă noi, cei care nu suntem nici iezuiți, nici democrați, și nici măcar îndeajuns de germani, noi, bunii europeni, spirite libere, foarte libere – noi mai resimțim această durere a spiritului și întreaga încordare a arcului său! Și poate că avem și săgeata, ținta, cine știe? Țelul…

SILS-MARIA, ENGADINUL DE SUS, IUNIE 1885

Partea întâi: despre prejudecățile filosofilor.

Voința de adevăr, cea care ne va mai ademeni în tot felul de aventuri periculoase, acea veridicitate faimoasă despre care toți filosofii de până acum au vorbit cu venerație: ce de probleme ne-a pus această voință de adevăr! Ce probleme ciudate, răutăcioase, dubioase! Povestea e lungă.

— Și, totuși, pare să fi început chiar acum. Ce-i de mirare dacă devenim în cele din urmă neîncrezători, ne pierdem răbdarea și ne întoarcem din drum? Că ne deprindem de la acest sfinx să punem, la rândul nostru, întrebări? Cine e de fapt cel care ne pune aici întrebări? Ce anume din noi năzuiește de fapt la „adevăr”?

— În fond, noi am zăbovit îndelung în fața problemei originii acestei voințe.

— Până când, în cele din urmă, ne-am împotmolit cu totul în fața unei probleme și mai profunde. Am cugetat asupra valorii acestei voințe. Presupunând că noi vrem adevărul: de ce nu mai degrabă neadevărul? Sau incertitudinea? Sau chiar neștiința?

— Oare problema valorii Adevărului este cea care s-a prezentat în fața noastră.

— Sau noi fost-am cei care am pășit în fața ei? Care dintre noi e aici Oedip? Și care e Sfinxul? Precum se pare, este vorba de un rendez-vous de probleme și de întrebări.

— Și fi-vom oare crezuți?

— Ni se pare că, la urma urmei, problema nici nu a fost pusă până în prezent.

— Că noi suntem cei dintâi care am zărit-o, am privit-o în față, am înfruntat-o. Căci ea comportă un risc, și poate că nici nu există vreun altul mai mare.

„Cum ar putea lua naștere un lucru din contrariul său? De exemplu, adevărul din eroare? Sau voința de adevăr din voința de a înșela? Sau acțiunea dezinteresată din egoism? Sau contemplația pură și senină a înțeleptului din ardoare? O astfel de geneză este cu neputință; a visa despre aceasta e o nebunie sau chiar mai rău; lucrurile supreme trebuie să aibă o altă origine, una proprie lor.

— Ele nu ar putea lua naștere din această lume efemeră, înșelătoare, iluzorie și mizeră, din această harababură de amăgiri și pofte! Mai curând în sânul Ființei, în veșnicie, în zeul ascuns, în „lucrul în sine”- acolo trebuie că se află obârșia lor, și nu în altă parte!”- O astfel de sentință constituie prejudecata caracteristică prin care pot fi recunoscuți metafizicienii tuturor timpurilor; acest gen de apreciere se află îndărătul tuturor procedeelor lor logice; pornind de la această „credință”se străduiesc ei către „știință”, către acel lucru care va fi botezat în cele din urmă solemn cu numele de „Adevăr”. Credința fundamentală a metafizicienilor este credința în antinomia valorilor. Nici măcar celor mai prudenți dintre ei nu le-a trecut prin minte să se îndoiască, ajunși la acest prag la care îndoiala era, mai mult decât în oricare altă parte, necesară – chiar dacă s-au lăudat că ei de omnibus dubitandum. Și anume, trebuie să ne îndoim, în primul rând, de existența antinomiilor, iar în al doilea rând, să ne întrebăm dacă acele vulgare evaluări și opoziții ale valorilor pe care metafizicienii și-au pus pecetea nu sunt cumva doar niște evaluări superficiale, perspective provizorii, mai mult, doar niște perspective dintr-un anumit unghi, poate că de jos în sus, din „perspectiva broaștei”, ca să folosim o expresie familiară pictorilor. În ciuda întregii valori ce trebuie atribuită adevărului, veridicității, altruismului, s-ar putea să fim nevoiți a atribui o valoare superioară, fundamentală aparenței, voinței de a înșela, egoismului, ar dori. Ar fi chiar posibil ca valoarea acestor lucruri bune și venerabile să consiste tocmai în modul înșelător în care ele sunt înrudite, înnodate, încârligate și poate chiar identice în esență cu acele lucruri rele ce par să le fie opuse. Poate!

— Dar cine este dispus să se preocupe de aceste primejdioase „poate”? Pentru aceasta trebuie să așteptăm apariția unui soi nou de filosofi, care vor avea gusturi și înclinații deosebite, opuse celor ale predecesorilor lor.

— Filosofi ai primejdiosului Poate, în toate sensurile cuvântului.

— Și o spun cu toată seriozitatea: văd apărând asemenea noi filosofi.

După ce i-am cercetat pe îndelete pe filosofi, după ce le-am citit printre rânduri fără a-i scăpa deloc din ochi, îmi spun că gândirea conștientă, în cea mai mare parte a ei, trebuie să fie considerată deocamdată ca una din activitățile instinctive, iar gândirea filosofică, de asemenea; va trebui deci să ne revizuim în întregime concepțiile asupra acestei probleme, așa cum am făcut-o în privința eredității și a calităților „înnăscute”. Precum faptul nașterii nu are nici o importanță în ansamblul cursului anterior și ulterior al eredității, tot astfel nici „conștientul”nu se opune în vreun mod decisiv instinctivului.

— Gândirea conștientă a unui filosof, în cea mai mare parte a sa, este condusă tainic de instinctele sale și canalizată pe căi stabilite. Îndărătul întregii logici și a suveranității aparente de mișcare a acesteia se găsesc evaluările sau, mai pe înțeles, exigențele fiziologice pentru menținerea unui anumit mod de viață. Spre exemplu, ideea că Determinatul are o valoare mai mare decât Nedeterminatul, că aparența are o valoare mai mică decât „Adevărul”: