Ecce Homo

CUM DEVII CEEA CE EȘTI

CUPRINS:

Prefață.

De ce sunt atât de înțelept De ce sunt atât de deștept De ce scriu cărți atât de bune.

Nașterea tragediei.

Inoportunele.

Omenesc, prea omenesc.

Aurora.

La gaya scienza.

Așa grăit-a Zarathustra.

Dincolo de bine și de râu.

Genealogia moralei.

Amurgul zeilor.

Cazul VVagner De ce sunt un destin.

Am fost oare înțeles? Dionysos împotriva celui răstignit…

Deoarece trebuie să mă înfățișez în curând omenirii cu cea mai grea dintre provocările ce i-au fost adresate vreodată, mi se pare neapărat necesar să spun cine sunt. În fond ar trebui să se știe: căci nu m-am „lăsat nemărturisit1. Dar disproporția dintre mărimea menirii mele și micimea contemporanilor mei și-a găsit expresia în aceea că n-am fost nici auzit și nici măcar văzut. Trăiesc pe propriul meu credit și este. Poate, doar o prejudecată că trăiesc?… Mi-e destul să vorbesc doar unui ins cultivat”, care vine vara în Ober-Engadin, pentru a mă convinge că nu trăiesc… În aceste împrejurări există o datorie – împotriva căreia se răzvrătesc în fond obișnuințele mele, chiar mai mult. Mândria instinctelor mele – și anume de a spune: Ascultați-mă! Căci eu sunt acesta. Și înainte de toate nu mă luați drept altul!

Nu sunt de pildă de loc o sperietoare, un monstru al moralei – sunt chiar o natură^ opusă acelui tip de om care a fost venerat până acum drept virtuos. Între noi fie spus, mi se pare că tocmai cu aceasta mă mândresc. Sunt un discipol al filosofului Dionysos. Aș prefera să fiu mai degrabă un satir decât un sfânt. Dar citiți această scriere. Poate că am izbutit, poate că scrierea de față nici nu a avut vreun alt scop decât să exprime acest contrast într-o formă voioasă și prietenoasă Ultimul lucru pe care l-aș promite ar fi de a îndrepta” omenirea Eu nu înalț idoli noi; iar cei vechi să învețe ce înseamnă să ai picioare de lut. Răsturnarea idolilor (denumirea mea pentru idealuri) face mai curând parte din meseria mea. Realității i-a fost răpită valoarea, sensul și veridicitatea sa, în măsura în care s-a născocit o lume ideală… Lumea adevărată1 și lumea aparentă – spus de-a dreptul, lumea născocită și realitatea… Minciuna idealului a fost până acum blestemul ce a plutit asupra realității, iar omenirea însăși a devenit, datorită ei, mincinoasă și falsă până în instinctele ei cele mai de jos – până la adularea valorilor opuse, ca și cum acestea ar fi cele care i-ar garanta prosperitatea, viitorul, dreptul suprem asupra viitorului.

Cine știe să respire aerul scrierilor mele, știe că este un aer al înălțimilor, un aer tare. Trebuie să fii făcut pentru el, căci altfel pericolul de î răci nu este mic Ghețurile sunt aproape, singurătatea este imensă – dar cât de liniștit stau toate în lumină! Cât de liber se respiră! Ce multe se simt sub noi! Filosofia, așa cum am înțeles-o și am trăit-o până acum, este viața aleasă de bună voie printre gh'ețuri și înălțimi – căutarea a tot ce este străin și îndoielnic în ființare, a tot'ce a fost proscris până acum prin morală. Dintr-o îndelungă experiență câștigată printr-o asemenea peregrinare în lumea a ceea ce este interzis, am învățat să privesc, cu totul altfel decât s-ar putea dori, cauzele moralizării și fdealizârii de până acum: istoria ascunsă a filosofilor, psihologia marilor lor nume au ieșit la lumină pentru mine Cât adevăr îndură, cât adevăr cutează un spirit1? Acesta mi-a devenit din ce în ce mai mult criteriul de măsurare exactă a valorilor Eroarea (credințaân ideal) nu este orbire, eroarea e lașitate… Fiecare cucerire, fiecare pas înainte în cunoaștere vine din curaj, din asprimea față de sine, din curățenie fajâ de sine… Eu nu contest idealurile, îmi pun doar mânuși când ma apropii de ele… Nitimur în vetitum: sub acest semn va învinge într-o zi filosofia mea, căci până acum a fost interzis din principiu doar adevărul…

Printre scrierile mele o poziție aparte ocupă Zarathustra. Cu el i-am făcut omenirii cel mai mare dar din câte i s-au făcut vreodată. Această carte, al cărei glas străbate peste milenii, nu este numai cea mai înaltă din câte există, adevărate carte a înălțimilor – întregul fapt care este omul se află la o imensă depărtare sub ea – ea este și cea mai adâncă, născută din cea mai iâuntricâ parte a împărăției adevărului, o fântână nesecată în care nici o găleată nu coboară fără a se ridica plină cu aur și bunătate. Aicinu vorbește un 'profet„, unul dintre acei siniștri hibrizi între boală și voința de putere, numiți întemeietori de religii, înainte de toate trebuie bine auzit sunetul ce vine din acest glas, acest sunet de alcyon, pentru a nu răstălmăci fără milă sensul înțelepciunii sale. Cuvintele cele mai domoale „sunt acelea care aduc furtuna, gândurile care vin cu pas de porumbel conduc lumea.

Smochinele cad din pomi, ele sunt bune și dulci: în cădere își rup coaja roșie. Eu sunt un vânt de nord pentru smochinele coapte.

Învățămintele acestea cad pentru voi, prietenii mei, asemenea smochinelor: acum sorbiți-le sucul și hrăniți-vă cu carnea lor dulce! Este toamnă în jur și cerul limpede și după amiază.

Aici nu vorbește un fanatic, aici nu se 'predică„, aici nu se cere credință: dintr-o nesfârșită lumină și din adâncimea fericirii cade strop după strop, cuvânt după cuvânt – o tandră lentoare este ritmul acestor vorbe. Ele nu vor fi înțelese decât de floarea aleșilor; este un privilegiu fără seamăn să fii aici ascultător; nu-i este dat oricui să aibă urechi pentru Zarathustra… Prin toate acestea Zarathustra nu este el oare un ademenitor?… Dar ce spune el atunci când se reîntoarce pentru prima oară în singurătatea lui? Tocmai contrariul celor pe care le-ar spune un înțelept. Un ' sfânt, un „mântuitor al lumii' sau alți decadenți. Într-o asemenea împrejurare. El nu vorbește doar altfel, el este altfel…

De-acum voi merge singur, învățăceii mei! Și voi veți pleca de aici și veți pleca singuri! Așa vreau eu.

Depărtați-vă de mine și apărați-vă împotriva lui Zarathustra! 'Mai bine încă: lipsiți din fața lui! Poate că v-a înșelat.

Omul cunoașterii trebuie nu numai sâ-și poată iubi dușmanii, el trebuie și sâ-și poată urî prietenii.

Un învățător este râu răsplătit daca rămâi întotdeauna învățăcel. Și'de ce nu vreți să-mi rupeți din coroană?

Mă venerați: dar în ce fel dacă venerația voastră piere într-o zi? Păziți-vă să nu vă strivească o statuie!

Spuneți câ'voicredeți în Zarathustra? Dar ce însemnătate are Zarath'ustrai Sunteți 'credincioșii mei, dar ce însemnătate au credincioșii?

Voi nu vă căutaseți încă pe voi înșivă: atunci m-ați găsit pe mine. Așa fac toți credincioșii; de aceea înseamnă atât de puțin orice credința.

' Acum vă poruncesc să mă pierdeți și să vă regăsiți pe voi: ș abia după ce cu toții m-aâi renegat voi reveni printre voi…

În aceasta zi a împlinirilor în care totul se coace, nu numai strugurii se îngălbenesc, o rază de soare mi-a luminat viața: m-am uitat înapoi am privit înainte și nicicând n-am văzut dintr-o data lucruri atât de multe și de bune. Nu degeaba mi-am înmormântat astăzi cel deal 44-lea an al vieții, aveam dreptul s-o fac – ceea ce a fost viață în el este salvat este nemuritor. Prima carte, reevaluarea tuturor valorilor, Cântecele lui zarathustra, Amurgul zeilor, încercarea mea de a filosofa cu ciocanul -toate daruri ale acestui an, chiar ale ultimului trimestru! Cum să nu-ifiu recunoscător întregii mele vieți? Și astfel îmi povestesc mie viața mea.

De ce sunt atât de înțelept i.

Norocul existenței mele, poate singularitatea ei. Constă în fatalitatea ei: pentru a folosi o formulă sibilină, ca tată al meu tocmai am murit, ca mamă a mea mai sunt în viață și îmbătrânesc. Această dublă origine, în același timp cea mai înaltă și cea mai joasă treaptă de pe scara vieții, a fi decadent și totodată început – aceasta, dacă poate exista vreo explicație lămurește acea neutralitate, acea libertate de spirit față de problematica vieții, care poate mă caracterizează. Pentru semnele ascensiunii și decăderii am o percepție mai fină decât a avut-o vreodată un om. Pentru aceasta sunt învățătorul par excellence – le cunosc pe amândouă. Eu sunt amândouă. Tatăl meu a murit la treizeci și șase de ani: era firav, îndatoritor și morbid, ca o ființă destinată doar trecerii -mai curând o amintire binevoitoare despre viață decât viața însăși în același an în care viața sa a intrat în declin, și existența mea a cunoscut coborâșul: în al 36-lea an al vieții am ajuns la cel mai scăzut punct al vitalității – mai trăiam încă, dar fără să văd la trei pași înaintea mea. Atunci – era în 1879 – am renunțat la catedra mea din Basel, am trăit toată vara ca o umbră la St. Moritz, și iarna următoare, cea mai puțin luminată de soare din toată existența mea, ca umbră la Naumburg. Acesta a fost punctul meu cel mai de jos: atunci s-a născut Călătorul și umbra sa1.