Genealogia moralei
Aa
Prefață.
Alăturată lucrării publicate de curând, „Dincolo de bine și de rău”, spre întregire și deslușire.
Noi cei care căutăm cunoașterea nu ne cunoaștem pe noi înșine, și aceasta dintr o pricină bine întemeiată. Nu ne-am căutat niciodată – cum s-ar putea atunci să ne găsim într-o zi? S-a spus pe drept cuvânt: „acolo unde se află comoara voastră, este și inima voastră”; comoara noastră se află acolo unde se află stupii cunoașterii noastre. Suntem veșnic pe drumuri, născuți ca vietăți înaripate și culegătoare de miere a sufletului, ne stă de fapt în inimă un singur lucru – să „aducem ceva acasă”. în afară de aceasta, în ceea ce privește viața, așa-numitele „evenimente” – care dintre noi se gândește serios la ele? Sau cine mai are timp destul? Mă tem că nicicând n-am fost cu adevărat „preocupați” de asemenea lucruri: inima noastră nu se află acolo – și nici măcar urechea! Mai degrabă, asemenea celui dumnezeiește de distrat și cufundat în el însuși, căruia tocmai i-au răsunat puternic în ureche cele douăsprezece bătăi de amiază ale clopotului și care se trezește dintr-o dată întrebându-se „de câte ori a bătut de fapt?”, tresărim și noi uneori după aceea, întrebând uluiți și spășiți: „ce ni s-a întâmplat, de fapt?” mai mult chiar: „de fapt, cine suntem noi? și numărăm apoi, după cum am mai spus, toate cele douăsprezece bătăi tremurătoare de clopot ale trăirii noastre, ale vieții noastre, ale existenței noastre – vai! și încurcăm numărătoarea. Ne rămânem deci fatalmente străini, nu ne înțelegem pe noi înșine, trebuie să ne luăm drept alții, suntem condamnați pe vecie să ne supunem legii:
„flecare își este cel mai străin sieși”. – față de noi înșine nu suntem printre „cel ce caută cunoașterea”.
— Ideile mele asupra originii prejudecăților noastre morale – căci despre ele este vorba în această scriere polemică – și-au găsit prima lor exprimare laconică și provizorie în acea culegere de aforisme ce poartă titlul Omenesc, prea omenesc. O carte pentru „spiritele libere”, a cărei așternere pe hârtie a început la Sorento, în timpul unei Ierni ce mi-a îngăduit un popas, așa cum se oprește călătorul, pentru a îmbrățișa cu privirea tot acest vast și primejdios teritoriu prin care călătorise spiritul meu până atunci. Aceasta se petrecea în iarna 1876-77; dar ideile însele sunt mai vechi. Erau în principal aceleași idei pe care le reiau în scrierea de față: – să sperăm că acest lung interval de timp le-a făcut bine, că au câștigat în maturitate, în limpezime, în forță, în perfecțiune! însă faptul că le mai mențin și astăzi, că ele însele s-au înlănțuit între timp tot mai strâns între ele, ba chiar s-au alipit și întrepătruns, îmi întărește încrederea voioasă că nu s-au născut în mine izolat, întâmplător, sporadic, ci au apărut dintr-o rădăcină comună, dintr-o voință fundamentală de cunoaștere ce poruncește din adâncuri, vorbește tot mai hotărât și cere concepte tot mai precise. Pentru că numai așa se cuvine să gândească un filosof. Noi n-avem dreptul să fim în nimic singuratict nu avem voie nici să rătăcim solitari, nici să întâlnlm solitari. Mai curând, întocmai cum copacul își poartă roadele, cresc din noi gândurile noastre, aprecierile noastre, „da”, „nu” și „dacă” ale noastre – toate înrudite și înlănțuite între ele, mărturii ale unei singure voințe, ale unei singure sănătăți, ale unui singur pământ și ale unui singur soare.
— Vor fi oare pe gustul vostru aceste roade ale noastre?
— Dar ce le pasă copacilor! Ce ne pasă nouă, filosofilor!
Datorită unei îndoieli care îmi e proprie și pe care nu o mărturisesc bucuros – pentru că se referă la morală, la tot ceea ce a fost preamărit până acum pe pământ ca morală – o îndoială care a apărut în viața mea atât de timpuriu, atât de nechemată, de năvalnică, atât de contradictorie față de mediu, vârstă, exemple, origine, încât aș avea aproape dreptul să o numesc „a priori” al meu. – curiozitatea ca și bănuiala mea au trebuit să poposească în fața întrebării, care este de fapt originea ideii noastre despre bine și rău. într-a-devăr, problema originii răului m-a urmărit încă de pe vremea când eram un bălețandru de treisprezece ani: la o vârstă când „inima ți-e împărțită între jocurile copilăriei și Dumnezeu”, el i-am dedicat prima mea joacă literară copilărească, primul meu exercițiu de caligrafie filosofică – iar în ceea ce privește „rezolvarea” mea de atunci a problemei, ei bine, i-am acordat lui Dumnezeu cinstea, după cum se cuvine, considerindu-1 părintele răului. Oare „a priori” al meu îmi cerea tocmai acest lucru? Acel nou „a priori” imoral sau cel puțin imoralist, ca șl „imperativul categoric”, ah, atât de antikantian, atât de misterios, care răzbate din el și la care mi-am plecat între timp din ce în ce mai mult urechea și nu numai urechea? Din fericire am învățat din timp să deosebesc prejudecata teologică de cea morală și n-am mai căutat originea răului dincolo de lume. Ceva cunoștințe de istorie și de filologie, precum și un spirit selectiv înnăscut, privitor la aspectele psihologice în general, mi-au transformat curând problema într-o alta: în ce condiții și-a inventat omul acele judecăți de valoare – bine și rău? Și ce valoare au ele însele? Au împiedicat sau au favorizat ele până acum dezvoltarea umanității? Sunt un semn al mizeriei, al sărăcirii, al degenerării vieții? Sau dimpotrivă, trădează plenitudinea, forța, voința vieții, curajul, încrederea și viitorul ei?
— La toate aceste întrebări am găsit și am îndrăznit să-mi dau felurite răspunsuri, am făcut deosebirea între vremuri, popoare, rangul indivizilor, mi-am specializat problema, din răspunsuri au răsărit noi întrebări, cercetări, presupuneri, probabilități: până când, în sfârșit, mi-am câștigat un teritoriu al meu, un teren propriu, o întreagă lume ascunsă, înfloritoare, în plină creștere, asemenea grădinilor tăinuite despre care nimeni nu trebuia să bănuiască ceva. O, cât de fericiți suntem noi, cei ce căutăm cunoașterea, cu condiția de a ști să păstrăm tăcerea destul de mult timp!
Primul impuls de a face cunoscut câte ceva din ipotezele mele asupra originii moralei mi 1-a dat o cărțulie clară, curată și înțeleaptă, chiar îndrăzneață, prin care mi s-au înfățișat limpede pentru prima dată un fel răsturnat și pervers de ipoteze genealogice, un fel cu adevărat englezesc, care m-a atras – cu acea forță pe care o are tot ceea ce ne este contrariu, antipodic. Titlul cărțuliei era Originea simțămintelor morale; autorul ei dr Paul Ree; anul apariției 1877. Poate că n-am citit niciodată ceva pe care săi neg frază cu frază, concluzie cu concluzie, în asemenea măsură ca această carte; dar fără nici un fel de ciudă sau nerăbdare. în lucrarea mai înainte amintită, pe care o pregăteam pe atunci, m-am referit cu sau fără prilej la frazele acestei cărți, nu pentru a le combate – ce am eu de-a face cu combaterea! – ci, cum i se potrivește unui spirit pozitiv, înlocuind improbabilul cu ceva mai probabil sau eventual o greșeală cu alta. Atunci, repet, am scos pentru prima dată la lumină aceste ipoteze ale originii, cărora le sunt dedicate disertațiile de față, fără îndoială ne-îndemânatice, sunt ultimul care mi-aș ascunde acest lucru, încă neeliberate, încă fără un limbaj propriu acestui domeniu special, cu numeroase slăbiciuni și șovăieli. Pentru amănunte, a se vedea ce spun în Omenesc, prea omenesc (aforismul 45) despre dubla preistorie a binelui și a răului (și anume din sfera stăpânului și din cea a sclavului); de asemenea, aforismul 136 ș. urm.
