Mantisa

Așadar, examinând cu atenție ceea ce sunt, și văzând că pot pretinde că nu am trup, că lumea exterioară nu există și că eu nu sunt nicăieri; dar că, în ciuda acestui lucru, nu pot pretinde că nu exist; că, dimpotrivă, din chiar faptul că mă pot îndoi de realitatea celorlalte lucruri decurge în mod clar și neîndoios că exist; în schimb, dacă încetez să cuget, nu mai am nici un motiv să cred că aș mai putea exista – toate acestea m-au convins că sunt o ființă a cărei esență sau natură în întregimea ei este gândire, o ființă care nu depinde nici de un loc anume, nici de alte lucruri materiale pentru a exista. Astfel încât acest „eu”, adică spiritul prin care sunt ceea ce sunt, este în întregime distinct de trup, este chiar mai ușor de cunoscut decât trupul, ba mai mult, nu încetează a fi ceea ce este, chiar dacă trupul însuși nu ar exista.

RENÉ DESCARTES, Discurs asupra metodei

SYLVIA: Să fim serioși acum. Stă scris în stele că mă voi căsători cu un bărbat distins, și nu am de gând să mă mulțumesc cu mai puțin.

DORANTE: Dacă aș fi eu acela, m-aș simți amenințat și mi-ar fi teamă să nu cumva să ți se adeverească horoscopul. În privința astrologiei, sunt un necredincios… dar cred din adâncul sufletului în chipul tău. SYLVIA (aparte): Cât e de pisălog! (Către D.) Vrei să-ncetezi odată? Ce importanță are pentru tine dacă destinul meu te-a eliminat?

DORANTE: Bine, dar destinul tău n-a hotărât că nu mă voi îndrăgosti de tine.

SYLVIA: Nu, dar a prezis că nu-ți va folosi la nimic, și pot să-ți spun c-a avut dreptate. Ești în stare să mai vorbești și despre altceva în afară de dragoste?

DORANTE: Da, începând din clipa în care vei înceta să-mi inspiri dragoste.

SYLVIA: Bine, dar e revoltător, simt că-mi sare țandăra acuși. Te rog, o dată pentru totdeauna, încetează de a mai fi îndrăgostit de mine!

DORANTE: Numai dacă și tu încetezi.

MARIVAUX, Jocul dragostei și al întâmplării.

I.

Erau, în general, reprezentate în chip de fecioare, tinere, frumoase și sfioase.

Îndrăgeau singurătatea și apăreau, de obicei, în veșminte deosebite, potrivit cu artele și științele peste care stăpâneau.

LEMPRIČRE, Dicționarul, articolul Musae.

Era conștient de pâcla luminoasă și nesfârșită, de parcă ar fi plutit, privind în jos, ca un zeu – alfa și omega – peste o mare de abur. Încântarea îi scăzu însă când, după un răstimp imprecis ca durată, plin de murmure și de umbre periferice, impresia de spațiu nemărginit, de imperiu fără hotar, s-a redus la ceva mult mai restrâns și oarecum neîncăpător. Din acea clipă, cu fulgerătoarea fatalitate a unei căderi, murmurele s-au închegat în voci, umbrele în chipuri. Ca într-un film obscur, vorbit într-o limbă străină, nimic nu era familiar: nici limba, nici exterioarele, nici actorii. Imagini și cuvinte începură să înoate, aici amestecându-se pentru o clipă, acolo separându-se, precum amoebele de baltă; o activitate intensă, era evident, dar fără scop. Toate aceste colocații de forme și senzații, aceste asociații de morfeme și foneme, reveneau precum formulele de algebră, fixate în memorie demult, în anii de școală, dar la ce se aplicau aceste formule, de ce existau, uitase cu desăvârșire. Era conștient, asta era evident; dar îi lipsea pronumele, ceea ce distinge o persoană de alta; și îi lipsea timpul, ceea ce distinge prezentul de trecut și de viitor.

O vreme, acestui sentiment de impersonalitate i s-a asociat o senzație plăcută de superioritate, senzația de a fi ajuns cumva deasupra gloatei. Dar chiar și aceasta a fost repede și brutal alungată de neînduplecatul demon al realității. Un fel de tumbă mentală l-a dus la concluzia inevitabilă că, departe de a pluti maiestuos prin stratosferă, purtat parcă pe un așternut de pentametri iambici, în realitate zăcea în pat, culcat pe spate. Deasupra capului avea o lampă de perete, un panou simplu, dreptunghiular, din material plastic alb, opac. Lumină. Noapte. O încăpere mică, cenușie, un gri pal, ca aripile unui pescăruș. Limb etern, dar cel puțin era fără întâmplări, un nimic tolerabil. Dacă nu ar fi fost cele două femei, privind cu luare aminte în jos, spre el.

Pentru că era ținta unor inexplicabile reproșuri din partea siluetei mai apropiate și mai insistente, mai făcu o deducție, fără voie: dintr-un motiv oarecare, se afla în centrul atenției, era, deci, un fel de „eu”. Chipul îi zâmbi, aplecându-se spre el cu un amestec de solicitudine și scepticism, de grijă cu o tușă de suspiciune, poate involuntară: „se preface bolnav”.

— Dragule?

Cu o nouă străfulgerare de intuiție reductivă, dureros de rapidă, realiză nu numai că are un „eu”, dar și că este un „eu” masculin. Probabil că de aici venea sentimentul violent de inferioritate, neputință și neghiobie. El – adică „eul” care era el, de fapt – privi cum gura alunecă în jos, aterizându-i, ca un parașutist, pe frunte. Atingere și parfum, înseamnă că nu e nici film, nici vis. Acum chipul plana deasupra lui. Cuvinte șoptite ieșeau din orificiul roșu:

— Dragule, mă recunoști?

El se uită lung.

— Eu sunt, Claire.

Nu era deloc clar.

— Soția ta, dragule. Îți amintești?

— Soție?

Era lucrul cel mai straniu și mai alarmant din câte se petrecuseră până atunci: să știi că ai vorbit, dar asta numai din pricina proximității sursei de zgomot.