Arhipelagul in flacari

Capitolul I.

CORABIE LA ORIZONT.

La 18 octombrie 1827, pe la orele cinci după-amiaza, o micuță ambarcațiune levantină naviga cu toate pânzele sus, cu vântul din pupa, încercând să ajungă înainte de căderea nopții în portul Vitylo, la intrarea în golful Coron.

Acest port, numit Oetylos de către Homer, este situat într-una dintre cele trei scobituri adânci, decupate, dinspre Marea Ioniană și dinspre Marea Egee, în această frunză de platan cu care a fost asemuită, pe drept cuvânt, Grecia meridională. Pe această limbă de pământ în formă de frunză se întinde antica peninsulă Pelopones, Moreea din geografia modernă. Cea dintâi dantelură, în partea de vest, o reprezintă golful Coron, deschis între Messenia și Magna; cea de-a doua, este golful Maraton, o răscroiala amplă în litoralul austerei Laconia; cea de-a treia este golful Nafplion, ale cărui faleze calcaroase despart Laconia de Argolida.

În primul dintre aceste trei golfuri se află portul Vitylo. Săpat la liziera malului său oriental, în fundul unei anse neregulate, el ocupă primele contraforturi maritime ale masivului Taygetos, a cărui prelungire orogarfică formează osatura acestui ținut al Magnei. Siguranța bazinului său, orientarea căilor sale de acces, înălțimile care îl domină fac din acest port unul dintre cele mai bune refugii, pe o coastă bătută neîncetat de toate vânturile acestor mări mediteraneene.

Corabia, care se lupta cu o briză destul de puternică venind dinspre nord-nord-vest, încă nu putea fi văzută de pe cheiurile portului Vitylo. Le mai separa o distanță de vreo șase sau șapte mile. Deși cerul era foarte limpede, numai vârful celor mai înalte pânze ale sale se desena pe fundalul luminos al zării îndepărtate.

Dar ceea ce nu se putea vedea de jos, se putea vedea de sus, adică de pe culmea crestelor care domină satul. Vitylo este construit ca un amfiteatru, pe abruptele stânci care protejează antica acropolă a Kelaphei. Deasupra acesteia se înalță vreo câteva turnuri vechi, în ruină, cu o origine posterioară curioaselor rămășițe ale unui templu închinat lui Serapis, ale cărui coloane și capiteluri în stil ionic împodobesc încă biserica din Vitylo. în apropiere de aceste turnuri se ridică, de asemenea, două sau trei capele mici, puțin frecventate, în care slujesc niște călugări.

Aici, se cuvine să cădem la învoială asupra cuvântului „slujesc” și chiar asupra calificativului de „călugăr”, aplicate caloierilor de pe coasta messeniană. Unul dintre aceștia, de altfel, care tocmai își părăsise capela, va putea fi apreciat, mai jos, după firea sa.

La vremea respectivă, religia, în Grecia, era încă un curios amestec de legende păgâne și de credințe de sorginte creștină. Mulți credincioși socoteau încă zeițele Antichității ca fiind niște sfinte din noua religie. Chiar și în zilele noastre, după cum atrăgea atenția domnul Henry Belle, „ei confundă semizeii cu sfinții, spiridușii din văile fermecate cu îngerii Paradisului, invocând în rugăciuni atât sirenele și furiile, cât și pe Panaghia. Din această pricină apar unele practici bizare, niște anomalii care stârnesc râsul și, uneori, un cler teribil de încurcat când vine vorba să descâlcească acest haos, prea puțin ortodox.

Mai ales în primele decenii ale acestui secol – adică acum cincizeci de ani, epoca la care s-a petrecut povestea noastră —, clerul din peninsula elenică era încă și mai neștiutor decât acum, iar călugării, lipsiți de griji, naivi, prietenoși, „copii de treabă”, păreau destul de puțin apți să păstorească populația, superstițioasă din fire.

Măcar dacă acești caloieri ar fi fost doar neștiutori! Insă, în anumite regiuni ale Greciei, mai ales în ținuturile sălbatice ale Magnei, cerșetori prin natura lor și împinși de nevoie, milogi împătimiți după drahmele pe care le mai aruncau câteodată caritabilii călători, neavând altă ocupație decât a întinde credincioșilor la sărutat vreo icoană apocrifă de sfânt sau de a aprinde candela în troița vreunei sfinte, disperați de sărăcăcioasele lor venituri, obținute din dijme, spovedanii, înmormântări și botezuri, acești monahi sărmani, recrutați, de altfel, din clasele cele mai de jos, nu se dădeau în lături să îndeplinească meseria de pândari – și ce mai pândari! – pentru localnicii de pe țărm.

Astfel, marinarii din Vitylo, înșirați în port în felul acelor lazzaroni4 cărora le trebuie ceasuri întregi ca să se odihnească după o muncă de cinci minute, se treziră subit, când îl văzură pe unul dintre caloierii lor coborând iute spre sat, agitându-și brațele.

Acesta era un bărbat de vreo cincizeci sau cincizeci și cinci de ani, puțin spus gras, mai curând împănat cu acea grăsime specifică pe care o produce trândăvia, și al cărui chip perfid nu putea inspira decât o minimă încredere.

— Hei! ce s-a întâmplat, părinte, ce s-a întâmplat? strigă unul dintre marinari, alergându-i în întâmpinare.

Vitylianul vorbea pe nas, cu acel accent care te făcea să crezi că Naso fusese unul dintre strămoșii elenilor, și în acel dialect maniot, în care se amestecă greaca, turca, italiana și albaneza, de parcă ar fi apărut pe vremea turnului Babei.

— Au năvălit ienicerii lui Ibrahim pe culmile Taygetosului? întrebă un alt marinar, schițând un gest de nepăsare, care trăda un patriotism destul de firav.

— Barem să nu fie francezii! îi răspunse primul vorbitor.

— Tot un drac! replică un al treilea.

Iar acest răspuns arăta că lupta, pe atunci în cea mai încrâncenată perioadă a sa, nu îi interesa decât în trecere pe acești indigeni din capătul Peloponesului, foarte diferiți de manioții din Nord, care se remarcaseră atât de strălucit în războiul de Independență.