Cele 500 de milioane ale Begumei
Aa
CUVÂNT ÎNAINTE.
Pină acum câțiva ani, se credea că ideea romanului cu care se deschide volumul de față se datorează croazierei autorului în Marea Nordului și Marea Baltică. Legenda a fost lansată de Marguerite Allotte de la Fuye, în Jutes Verne, viața și opera lui (l928): „Dar deodată, pătrunzând în rada portului Kiel, ei întrezăresc arsenalele tinerei Prusii. Nici un străin nu le poate vizita, nici chiar Jules Verne (…) dar o privire i-a fost de ajuns; prin zidurile înalte și dincolo de ele, scriitorul a văzut și a presimțit totul: mașinile de război, Essen, Krupp, Gotha, Bertha, Zeppelinele. La întoarcerea din croazieră, el denunță primejdia viitoare în Cele cinci sute de milioane ale Begumei”.
Această explicație seducătoare s-a spulberat însă odată cu publicarea corespondenței dintre Jules Verne și editorul său, Jules Hetzel. Știm astăzi că prima formă a romanului a fost concepută de Pascal Grousset, cunoscut mai târziu ca autor pentru copii și tineret sub numele Andre Laurie. Jurnalist de orientare republicană și progresistă, Grousset participase activ la instaurarea Comunei, făcând parte din Comitetul ei Central, ca delegat cu relațiile externe. Deportat de guvernul reacționar al lui Thiers în Noua Caledonie, el reușise să evadeze în l874, ajungând în cele din urmă la Londra. De acolo, îi trimisese unui amic parizian manuscrisul „cu subiect științific și patriotic”, intitulat Moștenirea lui Langevol. Amicul se adresase lui Hetzel, iar acesta îi propusese lui Jules Verne să lucreze asupra textului, pentru a-l face publicabil. În sfârșit, Grousset acceptase să-și cedeze toate drepturile în schimbul sumei de l 500 de franci (procedeu folosit mai târziu și în cazul primei forme a romanului Steaua Sudului).
Întrucât obiectul acestei tranzacții nu s-a păstrat, e greu de spus cât anume din el a rămas în versiunea finală apărută în l879. Ne referim, desigur, la subiect și personaje, construcția și stilul fiind cele inimitabile ale autorului Călătoriilor extraordinare. Cunoscând biografia și opiniile lui Grousset, putem presupune că unele detalii și idei îi aparțin. Nu e o întâmplare, de pildă, că Marcel Bruckmann și Octave Sarrasin se angajează într-un batalion de vânători, pentru a apăra Parisul asediat de armatele prusace: Pascal Grousset făcuse exact același lucru. Iar experiența amară a deportării pare să fi inspirat un pasaj din discursul doctorului Sarrasin: „Nu vă veți mira că mă gândesc și la acele familii pe care cucerirea străină le-a obligat să accepte cruda necesitate a exilului; ele ar găsi la noi un loc de desfășurare a activității și de folosire a inteligenței lor…”. Cucerire străină nu numai pentru că generalii prusieni patronaseră reprimarea sângeroasă a Comunei, dar și pentru că trupele lui Thiers trecuseră Parisul răsculat prin foc și sabie, ca și cum s-ar fi aflat într-o țară vrăjmașă. Ne întrebăm dacă paternitatea literară a fostului comunard nu poate fi detectată și în capitolele care ni-i înfățișează pe locuitorii orașului-model pregătindu-se să respingă atacul lui Herr Schultze. Însuflețirea lor o amintește pe aceea a parizienilor asediați. Și asemenea Parisului, France-Ville se bizuie pe acest eroism colectiv: „Armata noastră e alcătuită din toți cetățenii și toți, atunci când va fi nevoie, vor fi soldați căliți și disciplinați”. E adevărat că poporul înarmat, chemat să lupte pentru o cauză dreaptă, apare și în utopiile mai vechi sau mai noi. Prin această filieră, ideea putea să-i aparțină și lui Jules Verne, știut fiind că ecourile socialismului utopic fertilizează câteva dintre cele mai remarcabile Călătorii extraordinare, în romanul de care ne ocupăm, ele își fac simțită prezența în primele capitole. Până și importanța acordată îmbunătățirii igienei, credința doctorului Sarrasin că astfel e posibilă o regenerare a societății, constituia un element comun mai tuturor programelor utopice. Dar cum nu ne propunem o analiză atotcuprinzătoare, ne vom opri doar asupra rolului atribuit muncii și învățăturii.
În Insula misterioasă (l875), Jules Verne înălța un imn muncii creatoare, eliberate de constrângere, capabilă să transforme și să „umanizeze” natura. Era cu atât mai firesc să facă acest lucru, cu cât a muncii el însuși cu pasiune, până în ultima clipă, mărturisind undeva: „Munca este funcția mea vitală: când nu lucrez nu simt viață în mine”. Nu e de mirare că articolul din Unsere Centurie precizează: „Pentru a obține dreptul de reședință în France-Ville, e destul să ai referințe temeinice că ești apt să exerciți o profesiune oarecare, manuală sau intelectuală, în industrie, știință sau artă și să te angajezi să respecți legile orașului. Existența parazitară nu este îngăduită”.
În același spirit înaintat este abordată și problema învățământului. Abandonând metodele învechite, scolastice, doctorul Sarrasin este adeptul unui sistem întemeiat pe principii neașteptat de actuale: „Profesorii se străduiau să dezvolte spiritul copilului, supunându-l unei gimnastici intelectuale calculate, astfel încât să urmeze evoluția naturală a facultăților sale. Elevii erau învățați să iubească o anumită știință înainte de a fi îndopați cu ea, evitându-se astfel acel gen de cunoștințe care, cum spune Montaigne,plutesc la suprafața creierului”, nu ajung la înțelegerea copilului, nu-l fac nici mai înțelept, nici mai bun. Mai târziu, o inteligență bine pregătită va ști ea singură să-și aleagă drumul și să-l urmeze în chip rodnic”.
