Claudius Bombarnac

Capitolul I.

Claudius Bombarnac, reporter, Secolul XX, Transcaucazia, Tiflis. Astfel suna adresa destinatarului depeșei pe care am găsit-o pe 13 mai, când am ajuns la Tiflis.

Iată textul acesteia:

A se suspenda orice proiect. La data de 15 curent, Claudius Bombarnac se va afla în portul Uzun-Ada, de pe litoralul estic al Mării Caspice. Acolo va lua trenul direct Marele Transasiatic, între granița Europei și capitala Chinei. Va trebui să transmită impresii sub formă de cronică, să intervieveze personaje de vază întâlnite pe parcurs, să semnaleze cele mai mici incidente prin scrisori sau telegrame, după nevoie, pentru un reportaj.

Secolul XX se bizuie pe zelul, activitatea, îndemânarea corespondentului său, căruia îi deschide cont nelimitat.

Tocmai sosisem în dimineața aceea la Tiflis, având intenția să rămân trei săptămâni, pentru ca apoi să vizitez ținuturile Georgiei în beneficiul ziarului și, speram eu, al cititorilor lui.

Iată surprizele, întâmplările neașteptate ale existenței unui corespondent itinerant! Pe vremea aceea, trenurile rusești erau legate de linia georgiană Poti-Tiflis-Baku. După un lung și interesant drum prin provinciile Rusiei meridionale, trecusem Munții Caucaz și aveam de gând să mă odihnesc în capitala Transcaucaziei… Și uite că autoritara administrație a Secolului XX acorda decât o jumătate de zi pentru oprirea în acest oraș! Tocmai debarcasem și eram silit s-o pornesc din nou la drum, fără să am timp măcar să-mi desfac valiza. Ce vreți! Trebuie să răspunzi mulțumitor exigențelor reportajului, cerințelor atât de moderne ale interviului. Și cât studiasem pentru a fi pregătit de călătorie, cât de bine eram aprovizionat cu documente geografice și etnologice referitoare la regiunea transcaucaziană…

Dați-vă osteneala să învățați că acea căciulă din blană în formă de turban, pe care și-o pun pe cap și cazacii, se cheamă „papekha”, haina încrețită la brâu, unde se agață cartușiera, este numită de unii „tcerkcska” iar de alții „beșmet”. Fiți în măsură să afirmați că georgianul și armeanul poartă o tocă semănând cu o căpățână de zahăr, că neguțătorii poartă „tulupă”, un fel de cojoc din piele de oaie, iar parșii și kurzii poartă o haină mițoasă, care prin apretul ei este impermeabilă.

Ce să mai vorbim despre felul în care își încadrează chipul fermecător frumoasele georgiene cu un „tasakravi” alcătuit dintr-o panglică subțire, un văl din lână și unul din muselină! Rochiile lor în culori vii au mâneci largi, fusta de dedesubt este legată în talie, scurteica lor de catifea este împodobită cu blană și brandemburguri cu fireturi aurite, iar mantia de vară este din pânză albă, „tceadreul”, strânsă tare la cot. Ce să mai scriu acum de tot soiul de veșminte specifice pe care le notasem în carnetul meu de reporter? Degeaba am învățat că orchestrele naționale sunt alcătuite din „zurna”, care sunt niște țevi subțirele, dintr-un fel de clarinete țipătoare, din mandoline cu corzi de alamă ciupite cu o pană, din „teianuri”, viori pe care se cântă vertical, din „dimplipite”, un fel de țiteră care are sunetul grindinei când bate în geamuri. Degeaba am învățat că „șaska” este o sabie agățată de o bandulieră împodobită cu ținte și broderii de argint, că pumnalul înfipt la brâu se numește „kudjall” sau „kandjiar”, că armamentul soldaților din Caucaz este completat de o pușcă lungă cu țeavă din oțel de Damasc, care arc inelele din metal cizelat.

Degeaba am învățat că „tarantas” este un soi de căruță rezemată pe cinci scânduri destul de elastice, așezate între roțile foarte depărtate una de alta și de înălțime mijlocie; că această căruță este condusă de un „icmtcik”, cocoțat pe capră, care ține în frâu trei cai și că atunci când este nevoie și se ia un al patrulea cal de la „smatritel”, adică de la șeful de poștă al drumurilor caucaziene, primului vizitiu i se alătură un al doilea, „faletrul”.

Degeaba am învățat că versta este egală cu un kilometru și șaizeci și șapte de metri, că diversele populații nomade ale guberniilor transcaucaziene sunt alcătuite din următoarele neamuri: kalmuci, descendenții eleuților, cincisprezece mii; kirghizi de origine musulmană, opt mii; tătari de Kundorf, o mie; tătari de Sartof, o sută doisprezece; nogai, opt mii cinci sute; turkmeni, aproape patru mii!

Așadar, după ce am „tocit” atât de amănunțit Georgia, iată că un ucaz mă obligă să o părăsesc! Și nu voi avea nici măcar timp să vizitez muntele Ararat, locul unde s-a oprit, în a patruzecea zi a potopului, arca lui Noe, corabia primitivă a ilustrului patriarh; și va trebui să renunț să-mi public impresiile despre o călătorie în Transcaucazia, să pierd cel puțin o mie de rânduri de articol pentru care aveam la dispoziție cele treizeci și două de mii de cuvinte ale limbii noastre, câte recunoaște actualmente Academia Franceză!

Este o lovitură prea grea, dar n-am ce discuta. Și, mai întâi, la ce oră pleacă trenul din Tiflis spre Marea Caspică?

Gara Tiflis este nodul a trei linii de cale ferată: linia de vest, care se termină la Poti, port la Marea Neagră, unde debarcă pasagerii care vin din Europa; linia de est, care se oprește la Baku, unde se îmbarcă pasagerii pentru a străbate Marea Caspică și, în sfârșit, linia construită de ruși, pe o lungime de o sută șaizeci și patru de kilometri, între Circaucazia și Transcaucazia, de la Vladikavkaz la Tiflis, traversând pasul Arkhot, aflat la o mie cinci sute de picioare altitudine și care leagă capitala georgiană de trenurile Rusiei meridionale. Mă duc la gară alergând și mă reped spre casa de bilete.

— La ce oră am un tren spre Baku?

— Mergeți la Baku? Întreabă slujbașul și-mi aruncă prin deschizătura ghișeului o privire scrutătoare.

— Cred că nu-i interzis să pleci la Baku!

— Nu, replică el sec, cu condiția să ai un pașaport în regulă.

— Voi avea un pașaport în regulă, îl asigur eu.

Apoi mă mărginesc să întreb din nou când pleacă trenul spre Baku.

— La șase seara.

— Și când ajunge?

— A doua zi, la șapte dimineața.