De la pamant la luna. In jurul lunii
Aa
În timpul războiului de secesiune al Statelor Unite, un nou club foarte influent se întemeie în orașul Baltimore, în plin Maryland.
Se știe cu câtă energie s-a dezvoltat instinctul militar la acest popor de armatori, comercianți și mecanici. Simpli negustori și-au părăsit tejgheaua pentru a se improviza căpitani, colonei, generali, fară a mai trece prin școlile militare din West-Point1; ei au egalat în curând în „arta războiului” pe colegii lor de pe vechiul continent și, ca și ei, au repurtat victorii, risipind din plin ghiulele, milioane și oameni.
Dar domeniul în care americanii i-au întrecut îndeosebi pe europeni a fost știința balisticii. Nu pentru că armele lor ar fi atins cel mai înalt grad de perfecțiune, dar ele prezentau dimensiuni neobișnuite și aveau, în consecință, o bătaie la distanțe necunoscute până atunci, în privința tirurilor razante, de sus în jos sau directe, a focurilor colice, în șir sau revers, englezii, francezii, prusacii nu mai au nimic de învățat; dar tunurile lor, obuzierele lor, mortierele lor nu sunt decât pistoale de buzunar pe lângă formidabilele mașini de război ale artileriei americane.
Faptul nu trebuie să uimească pe nimeni. Yankeii, acești primi mecanici ai lumii, sunt ingineri, așa cum italienii sunt muzicieni și germanii metafizicieni din naștere. Așadar, nimic mai natural decât să aducă în știința balisticii ingeniozitatea lor îndrăzneață. De aici, aceste tunuri gigantice, mult mai puțin utile ca mașinile de cusut, dar la fel de extraordinare și cu atât mai admirate. Se cunosc în acest sens minunățiile lui Parrott, Dahlgreen, Rodman. Armstrongii, Pallisser-ii și alde Treuille de Beaulieu n-aveau decât să se încline în fața rivalilor lor de peste ocean.
Deci, în timpul acestei teribile lupte dintre nordiști și sudiști, cei mai favorizați erau artileriștii; ziarele Uniunii le celebrau cu entuziasm invențiile și nu exista un negustor cât de neînsemnat, nici un „booby”2 cât de naiv care să nu-și bată capul, zi și noapte, cum să calculeze traiectorii nesăbuite.
Iar când un american are o idee, el caută un al doilea american care s-o împărtășească. Dacă-s trei, ei aleg un președinte și doi secretari.
De-s patru, numesc un arhivar și biroul funcționează. Când sunt cinci, convoacă o adunare generală și clubul este constituit. Astfel s-a întâmplat și la Baltimore. Primul care a inventat un nou tun s-a asociat cu primul care l-a turnat și cu primul care l-a strunjit. Acesta a fost nucleul Gun-Clubului3. La o lună după înființarea sa, el număra o mie opt sute treizeci și trei de membri efectivi și treizeci de mii cinci sute șaptezeci și cinci membri corespondenți.
O condiție sine qua non4 era impusă oricui voia să intre în asociație, și anume, să fi imaginat sau, cel puțin, să fi perfecționat un tun; în lipsă de tun, o armă de foc oarecare. Dar, pentru a spune totul, inventatorii revolverelor cu 15 focuri, ai carabinelor cu pivotare sau ai pistoalelor-sabie nu se bucurau de o mare considerație. Artileriștii aveau întâietate în toate împrejurările.
„Stima ce-o obțin ei, spuse într-o zi unul dintre cei mai savanți oratori ai Gun-Clubului, este proporțională cu masa tunului și în funcție de pătratul distanțelor pe care le ating proiectilele lor.”
Aceasta era, nici mai mult, nici mai puțin, legea lui Newton asupra gravitației universale, transpusă pe plan moral.
Gun-Clubul odată fondat, e lesne de închipuit ce a produs în această direcție geniul inventiv al americanilor. Mașinile de război căpătară proporții colosale și proiectilele ajungeau dincolo de granițele permise, tăind în două pe plimbăreții inofensivi. Toate aceste invenții lăsară mult în urmă timidele instrumente ale artileriei europene. Se poate judeca după următoarele cifre:
Cândva, pe vremurile bune, o ghiulea de tun de 36, de la o distanță de trei sute picioare, trecea prin treizeci și șase de cai așezați în flanc și șaizeci și opt de oameni. Era copilăria balisticei. De atunci proiectilele au făcut o bună bucată de drum. Tunul Rodman, care lansa la șapte mile5 o ghiulea cântărind o jumătate de tonă6, ar fi răsturnat ușor cinci sute de cai și trei sute de oameni. La Gun-Club, se punea chiar problema de a se face o probă solemnă. Dar dacă respectivii cai consimțiră să ia parte la experiență, oamenii dădură bir cu fugiții.
Oricum, efectul acestor tunuri era foarte ucigător și la fiecare descărcare combatanții cădeau ca spicele sub seceră. Ce mai însemna, în comparație cu astfel de proiectile, faimoasa ghiulea care la Coutras, în 1587, a scos din luptă douăzeci și cinci de oameni, sau cea care la Zorndoff, în 1758, a ucis patruzeci de infanteriști, sau, în 1742, tunul austriac al lui Kesselsdorf, care la fiecare lovitură arunca șaptezeci de dușmani la pământ? Ce mai contau acele focuri uluitoare de la Jena sau Austerlitz, care decideau odinioară soarta bătăliei? În timpul războiului de secesiune, s-au văzut altele, și mai și. În lupta de la Gettysburg, un proiectil conic, lansat de un tun ghintuit, a atins o sută șaptezeci și trei de confederali; și, în trecere prin Potomac, o ghiulea Rodman a trimis două sute cincisprezece sudiști într-o lume evident mai bună. Trebuie menționat, de asemenea, formidabilul mortier inventat de J. T. Maston, distins membru și secretar permanent al Gun-Clubului, la care rezultatul a fost mult mai ucigător, pentru că lovitura sa de încercare a omorât trei sute treizeci și șapte persoane – ce-i drept, din pricina exploziei mortierului!
Ce se poate adăuga la aceste exemple, elocvente prin ele însele? Nimic. De asemenea, se admite necontestat următorul calcul, obținut de statisticianul Pitcairn: împărțind numărul victimelor căzute sub ghiulele cu acela al membrilor Gun-Clubului, el găsi că fiecăruia dintre aceștia îi revenea omorârea unei „medii” de două mii trei sute șaptezeci și șase și ceva de oameni.
Apreciind o asemenea cifră, este evident că unica preocupare a acestei societăți savante era nimicirea umanității într-un scop filantropic și perfecționarea armelor de război, considerate ca instrumente ale civilizației.
Era o reuniune de îngeri exterminatori, rămânând însă cei mai buni fii ai lumii.
